Am intrat în redacție, pășind șovăielnic. Mi-am salutat colegii, care m-au îndemnat să mă așez la una dintre mese. Se discuta cu multă voie bună, în aer se simțea mirosul pătrunzător de cafea. În scurt timp, în redacție a intrat domnul Tănase, cu pasul greu și gânditor. S-a așezat în mijlocul reporterilor, așa cum obișnuia întotdeauna. Am avut nevoie de câteva minute ca să-mi fac curaj să mă prezint. Domnul Tănase m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și încurajator. După primele săptămâni, într-o dimineață, s-a oprit asupra reportajului meu și privindu-mă, mi-a zis: „Ai tu ceva!”. În acea clipă, mă credeam în stare să mut munții din loc. Uneori, încerc să mă întorc la acea emoție, să-mi provoc un deja-vu forțat când nu știu cum să apuc un subiect.
La TIMPUL, am cunoscut ritmul uimitor al unei redacții, exercițiul scrierii și importanța surselor. Ca un adevărat lider, domnul Tănase a știut să-și motiveze jurnaliștii, să-i determine în cele mai grele momente să nu se lase de această meserie.
La plecare, mi-a spus să revin. Și după trei ani, m-am întors la TIMPUL și am găsit aceeași atmosferă caldă, alți oameni buni și ca înainte, un ziar de calitate. Din păcate, nu l-am mai găsit pe domnul Tănase, care să-mi iasă în cale zâmbind.
