Mie mi-ar plăcea să fiu Câinele", scrie V. Leac pe coperta a patra a volumului Teofil și Câinele de lemn (Editura Herg Benet, 2012), semnat de Cosmin Perța.
Deși toți îi spun roman, Cosmin a trecut sub pagina de titlu altceva. Așa că dacă ar fi să îi dăm crezare autorului, avem un poem. Fapt acceptabil doar dacă ne amintim că și Venedikt Erofeev scria sub uimitoarea lui carte Moscova – Petușki (pe care o recomand tuturor) tot poem. Poate nu întâmplător rădăcinile lui Perța par să se hrănească din literatura rusă: Bulgakov, Mamleev sau ceilalți scriitori amintiți.
Romanul (îi voi spune așa) merge pe trei planuri. Cele 33 (nu întâmplător) de capitole se succed în ordine: unul despre Teofil Barbălată, celălalt despre Câinele de lemn. Respectând ordinea și formând primele două planuri care la final se întâlnesc, odată cu personajele. În această întâlnire Câinele moare și devine îngerul păzitor al lui Teofil, scriitorul declarat mediocru întors în timp cu speranța de a deveni un Urmuz, însă transformat în Supermanul Bucureștiului. Ceea ce nu e deloc întâmplător, fiindcă absurdul lui Urmuz e destul de prezent în proza lui Perța, încă de la primul său roman Întâmplări la marginea lumii (Cartea Românească, 2007).
Al treilea plan închide fiecare capitol și acolo e cu adevărat o carte de poezie. Trecute chiar la final, cu italice, se conturează 33 de fragmente de poem. Dacă ținem cont de motoul cărții: „Scriitorul este o persoană a cărei menire nu e de a da răspunsuri, ci de a pune lumii întrebări." (Roland Barthes), atunci putem să ne întrebăm dacă nu poemul fragmentat e cheia lecturii și dacă nu aceasta e pricina pentru care cartea e înregistrată ca poem.
Sigur, nu asta contează, ci povestea pe care Cosmin o redă între copertele acestei cărți: file de Pateric combinate perfect cu utopia socială, cu daunele și crimele sistemelor totalitare – toate prezentate cu umor, cu tragism, cu note absurde în povestea până la un punct paralelă, apoi perpendiculară, a două personaje neadaptate, dacă vreți un fel de Ceilalți pe care societatea nu îi înghite, dar vrea să îi digere.
De aceea m-am bucurat să aflu că fragmente din acest roman românesc au fost traduse în America, să sperăm că cititorii vor savura traducerea şi vor cere povestea completă. E o carte pe care ar fi păcat să o citească doar cunoscătorii de limbă română.
