Piramida lui Maslow, care clasifică nevoile umane, explică foarte bine acest fenomen. Odată ce Icsulescu e sătul și nu îi este sete, începe, automat, să se gândească la securitatea sa. Respectiv, dacă are un salariu care-i permite să se alimenteze și să doarmă între patru pereți ce-i aparțin, face tot posibilul să-și păstreze locul de muncă. Scaunul pe care-l ocupă devine stăpân asupra conștiinței sale de cetățean ordinar, iar șeful său distruge nevoia de autorespect și autorealizare.
Atunci, în situația în care un jurnalist apare interesat de domeniul lui de activitate, Icsulescu, instinctiv, se alarmează, pentru ca mai apoi să refuze să răspundă la întrebare pe motiv că „șeful a spus că, în absența lui, nu e voie să se discute cu presa”. În cel mai bun caz pentru mine și în cel mai rău caz pentru Icsulescu, voi reuși să aflu niște informații, care, ulterior, vor fi infirmate de șef.
Culmea ironiei constă în faptul că același Icsulescu face parte din acea masă populară care e mereu nemulțumită de „prestanța lamentabilă” și „imaginea proastă” a presei, prestanță și imagine la a căror formare ea însăși participă din frică. Nu din frică față de presă, ci de șeful său.
