Pe vremea respectivă, Voronin era la putere. Între timp, s-a ales preşedintele, am văzut certuri între politicieni, minciuni, speranţe de integrare în UE, speranţe de întoarcere spre Moscova, speranţe de unire cu România.
Cel mai mult mi-a atras atenţia această speranţă. Şi nu mă refer la una anume, ci la speranţă în general. Speranţa ţine de structura profundă a omului. Cei care o pierd, îşi pierd şi raţiunea de a trăi.
Raportată la conştiinţa colectivă, speranţa merge pe două direcţii principale: în primul rând, omul speră că în timp lucrurile vor fi mai bune (pe toate palierele: familie, societate, statut), iar în al doilea rând, cei care au înţeles că nu întotdeauna va fi mai bine, speră că există o lume a justiţiei, cum ar fi lumea de dincolo de moarte, unde binele va fi răsplătit, iar răul pedepsit.
De aceea, expresia populară „Dumnezeu e sus şi vede” nu conţine o speranţă pozitivă, cum că Dumnezeu vede eforturile noastre, ale fiecăruia în parte, ci are o notă punitivă: Dumnezeu vede păcatele fiecăruia şi le va pedepsi. Ori acum, ori mai târziu. Şi fundamentaţi astfel, oamenii continuă să trăiască şi să spere. Că ceva se va schimba, că ceva va fi mai bine, aici ori „dincolo”.
Eu, după anii petrecuţi în Moldova, am ajuns la concluzia că nu pot să aştept binele de aici. Ce s-a schimbat? Motivul protestelor? Nivelul economic? Poate a avansat economia Moldovei, dar oamenii simpli simt asta? Mergeţi la sat şi întrebaţi pensionarii dacă trăiesc mai bine decât acum patru ani.
S-a mărit pensia, dar s-a scumpit traiul. Zece lei în plus la pensie – douăzeci mai mult la energia electrică. A plecat Voronin, au venit alţii. Fiecare cu turta lui: mai mare, tot mai mare, iar oamenii cu foamea şi speranţa.
Şi toate par aşezate într-o bună tradiţie. Ca în folclorul nostru: „Doi pași înainte, doi înapoi / C-aşa-i hora pe la noi”…
