Ţara Moldovei a fost înfiinţată în anul 1359 de către Bogdan I. Soţia şi fiica succesorului lui Bogdan, Laţcu, erau ortodoxe, stârnind supărarea Romei. Deoarece Moldova nu voia să primească ierarhi străini, cum a fost cazul Ţării Româneşti care a acceptat ierarhii trimişi de Constantinopol, recunoaşterea Mitropoliei Moldovei s-a amânat. În 1386 sunt hirotoniţi ca episcopi Iosif şi Meletie. Totuşi, abia în 1401, pe vremea lui Alexandru cel Bun, Patriarhia Ecumenică (Constantinopol) aprobă autonomia Mitropoliei prin recunoaşterea mitropolitului Iosif. Deci în mai puţin de jumătate de veac de la întemeierea statului, este recunoscută Mitropolia Moldovei.
Ştefan cel Mare ridică peste 40 de mănăstiri şi se supune părintelui Daniil Sihastru. Deşi era un domn ortodox, pentru eforturile sale împotriva otomanilor, Papa Sixtus al IV-lea îl numeşte „atletul lui Hristos”.
Factorii etnogenezei poporului român – orice carte de istorie include şi spaţiul dintre Prut şi Nistru – sunt romanitatea şi creştinismul.
Primele scrieri în limba română apar în mănăstiri. Primele şcoli au fost înfiinţate de Biserică.
Mitropolitul Varlaam (1580-1657) a înfiinţat şcoli, a avut un rol important în cadrul sinodului de la Iaşi (1642), este autorul „Cazaniei”, lucrare de căpătâi care conţine primele versuri în limba română, şi a unor scrieri teologice polemice, tot în limba română. Mitropolitul Kievului, Petru Movilă (1596-1647), e o altă figură marcantă a ortodoxiei de pretutindeni şi un mare om de cultură. Mitropolitul Dosoftei (1624-1693), mitropolit al Moldovei, poet şi traducător, a rămas cunoscut peste veacuri datorită “Psaltirii în versuri”.
Lista mitropoliţilor cărturari care au influenţat decisiv cultura poporului nostru poate continua mult şi bine. Am folosit doar trei figuri marcante înainte de a spune că, datorită oamenilor ca Varlaam, care a şi înfiinţat o tipografie la Iaşi (1640), pe teritoriul principatelor româneşti limba română a fost introdusă în cultul ortodox de sute de ani, în timp ce catolicii utilizau latina, grecii – greaca veche, ruşii – slavona, îngreunând accesul oamenilor simpli la textele liturgice. Odată cu limbajul liturgic se dezvoltă şi cel literar. Primele pagini de literatură în limba română au o astfel de provenienţă.
Ca orice disciplină şcolară, ora de religie propune însuşirea de noi cunoştinţe. Ori dacă ortodoxia a avut un rol esenţial în formarea poporului nostru şi în dezvoltarea culturii, locul ei la catedre e mai mult decât necesar. Credinţa e o problemă care îl priveşte pe fiecare om în parte. Ora de religie NU îndoctrinează oamenii, nota se dă pe cunoştinţele acumulate, nu pe moralitatea şi puterea credinţei, pe care doar Dumnezeu le cunoaşte.
Cât despre părerea că religia trebuie predată doar în şcolile cu profil teologic, ce să mai spunem? Desenul la arte plastice, muzica la filarmonică!
Mai era o baladă, cum că religia traumatizează copiii cu poveştile despre iad şi moarte. Ce caută atunci Hitler în manualele de istorie sau ce caută istoria în şcoli?
Un om de cultură trebuie să aibă acces la informaţiile pe care le poate obţine la ora de religie. Deci: DA, avem numeroase motive să ne dorim religia în şcoli.
