În paginile cărţii, criticul chişinăuian relevă noutatea estetică pe care a adus-o în literatura română din Republica Moldova Vladimir Beşleagă prin cele două romane ale sale. Îndeosebi, e vorba despre „complexitatea tehnicilor narative”. Adică, despre înlocuirea „unui discurs monologic cu o structură dialogică”. Dar şi despre „multiplicarea punctelor de vedere” sau despre faptul că „eşafodajul subiectului nu coincide cu fabula”. Alexandru Burlacu subliniază foarte exact că unul dintre procedeele cele mai frecvente din Zbor frânt este punerea în abis. „ Unul şi acelaşi eveniment”, ne spune criticul literar, „este reluat şi abordat din diverse perspective”, iar prin această „strategie” literară”, susţine autorul studiului, marile evenimente din roman sunt anticipate şi anunţate de nişte evenimente minore şi lipsite aparent de importanţă.
După Alexandru Burlacu, romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon e „un roman excepţional” pentru că e un roman polifonic, iar asemenea romane sunt „mai rar întâlnite în literatura română”. În acest roman, după cum ne spune criticul, are loc o confruntare între personaje, puncte de vedere, mentalităţi, feluri de-a vedea lumea, dar şi o ciocnire a lui Filimon cu el însuşi. În acest roman autorul mai întrebuinţează „fluxul conştiinţei, memoria involuntară şi monologul interior”, dar şi „alteritatea sau dedublarea protagonistului”.
Un alt aspect al noutăţii celor două romane e că sunt subversive şi consemnează marile drame pe care le-au trăit românii din Republica Moldova în perioada totalitarismului sovietic, a cărei teleologie era să transforme omul într-o cârpă sau într-un papagal.
În Viaţa şi moartea nefericitului Filimon toate marile drame se consumă în familie. Cu toate că între victimă şi călău, reprezentanţi ai sistemului şi disidenţi, opresori şi maltrataţi, comisari roşii şi deportaţi sunt diferenţe uriaşe, aceştia sunt uniţi prin relaţii de rudenie. Nu numai că, în felul acesta, romanul depăşeşte pericolul tezismului, dar arată cât de încurcate au fost lucrurile în perioada comunismului stalinist şi brejnevist. Deşi Alexandru Burlacu consemnează amestecarea contrariilor, trece prea repede peste omul amestecat. Dacă ar mai fi să-i fac un reproş, ar fi acela că nu explică unii termeni pe care-i foloseşte (terminologia manolesciană ionic, doric sau unele concepte de-ale lui Bahtin), pentru că nu chiar toată lumea le cunoaşte. Altfel, cercetarea sa foarte serioasă, fiindcă arată foarte clar prin ce anume cele două romane ale lui Beşleagă îşi mai păstrează şi astăzi actualitatea şi noutatea estetică.
