Pe Dan Puric l-am descoperit târziu, dar, sper, nu prea târziu, exact la timp. Prima carte a lui Dan Puric („Cine suntem”) mi-a dat-o s-o citesc Vlad Pohilă. Încă nu i-am întors-o, dar mă ţin de cuvânt.
A doua sa carte („Omul frumos”) am „înfulecat-o” în câteva ore, pe o bancă, lângă Patriarhia de la Bucureşti, într-o zi toridă de iulie. Cine este Dan Puric? Nu ştiu. Ascultaţi-l – dar mai bine citiţi-l! – şi încercaţi să răspundeţi la această întrebare. În postfaţa la „Omul frumos”, Gheorghe Ceauşu prinde o nuanţă pe care nu rezist să nu o citez: „După atâta amar de băşcălie şi deznădejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător şi adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român. Dimpotrivă…”.
Ştiu, Dan Puric este „muşcat” la Bucureşti de unii intelectuali rafinaţi cărora le este ruşine de Eminescu şi că sunt români. Aceste „reacţii adverse” sunt o dovadă a faptului că în România a apărut – târziu, dar să sperăm că exact la timp! – un om frumos de care au nevoie toţi românii. Numele lui e Dan Puric. Bine ai venit, Dan, căpitan de plai şi de nai! Gheorghe Zamfir ştie de ce spun aşa…
