Dar despre acel an şi acel echinocţiu de primăvară vorbeam. Am observat un fenomen ciudat: când pentru un popor ziua e egală cu noaptea, în momentul critic al prăbuşirii echilibrului de o clipă, unii se transformau în şobolani, cu ochi de culoarea caşcavalului rusesc, schimbau icoanele vechi pe ţuică şi duceau preotului listele cu numele celor neloiali faţă de noua civilizaţie colhoznică. Biata primăvară! Frumoasă şi tristă, avea accese de tuse, scuipa sânge, îl invoca prin somn pe Nichifor Crainic, iar când se trezea, se aşeza în genunchi în faţa icoanei cu chipul Preacuratei şi cerea iertarea păcatelor tuturor martirilor incluşi în manualul de istorie a PCUS şi URSS. Doamne, ce spectacol! Primăvara, ca o ţărancă în biserică, stătea în genunchi în faţa Fecioarei! Erau timpuri frumoase! Regele Mihai îşi căuta de lucru prin Londra, gospodarii de la Nemţeni, Zberoaia şi Grozeşti încă nu auzise de mafie, în materie de sex flăcăii acţionau tradiţional, pornind de la a le ciupi de buci şi de ţâţe pe fetele mari, Partidul pentru neam şi ţară încă nu era format, coliba de palmieri unde presta servicii curva cu pricina lucra cu tarife modeste, fără TVA, RSS Moldovenească nu avea încă nicio televiziune, Eminescu era interzis în şcoli, iar adevăratul stăpân în acel sat de pe malul Prutului era Iliuşa, poreclit (în taină) tovarăşul Sulă, omul lui Beria. Acesta avea un receptor de ebonită cu un fir, intra în curtea ţăranului, înfigea firul în prispă şi vorbea cu Stalin: Tovarişci Stalin, colacul Mardari Anton Gheorgevici, de lângă râpa lui Goidan, nu vrea să se deie în calhoz. Ce facem cu el, îl ridicăm? Urma o pauză lungă în timpul căreia Stalin reflecta adânc asupra destinului lui Mardari Anton Gheorghievici… Ţăranul nu mai aştepta răspunsul tovarăşului Stalin şi-l ruga pe tovarăşul Sulă: Spune-i domn…, pardon, tovarăşului Stalin că mă dau în colhoz, şi dau colhozului şi boii, şi caii, şi căruţa, şi plugul, şi Pluguşorul, şi Capra, şi Ursul, şi Căluşarii, şi Sorcova, şi …
O, ce nebuneală în capul unui neam mai era! Ţăranii, voioşi, intrau cu cârdurile în colhoz, fetele tinere intrau în comsomol, iar cele mai cu experienţă – direct în partid, coliba curvei era tot mai rentabilă, iar în toamnă târzie, în zilele solstiţiului de iarnă, când în satele de pe malul Prutului se tăiau porcii de Ignat, în satul cu pricina şi-a făcut apariţia un ren sălbătăcit cu totul, cu o sticlă de votcă îngheţată, prinsă în coarne, şi în ajunul lui Sfântul Vasile a alungat din sat Ursul şi Capra, i-a alungat şi pe urători, iar aproape de miezul-nopţii s-a îmbătat criţă, s-a dus la coliba din palmieri, a izbit cu coarnele în uşă şi a întrebat într-o curată limbă română: Primiţi urătorii? Dincolo de uşă s-a aprins lumina şi s-a auzit vocea curvei: kanecino, kanecino, zahadi liubimîi moi*
De aici s-a început toată povestea noastră despre geopolitica frontierelor, despre fata babei şi fata moşneagului, dar şi despre cocoşul acela tâmpit, care cerea de la boieri mari punguţa cu doi bani… Ăştia erau boieri mari, dacă în punguţă aveau doar doi bani?! Să fim serioşi! Dar asta-i altă poveste, pentru alt Crăciun pe stil vechi…
• Desigur, desigur, intră, iubitul meu.
