De cum ajungi în noul sat şi vezi micile case multicolore, aşezate două câte două ca nişte ciuperci, ai impresia că eşti într-un orăşel, ce-i drept, încă nefinisat. Deşi nu toate casele sunt locuite, încălţămintea de la prag le „trădează” pe cele deja locuite. Pe membrii familiei Mardare i-am găsit stând la masă. Soţul tocmai venise de la şantier, pentru că el munceşte la construcţia caselor, şi tot atunci o vecină, care s-a mutat şi ea de curând în noua casă, intrase pe la ei ca să vadă ce mai fac.
La un pahar de vorbă, vecinii îşi amintesc coşmarul de astă-vară
Până să vină apele, familia Mardare a locuit lângă digul de la Nemţeni, în casa bunicilor. Pentru a o reconstrui, soţul a adunat bani muncind mult timp la Moscova. În sat, marea majoritate a locuitorilor sunt şomeri, pământul este cel care îi hrăneşte, iar banii sunt dobândiţi cu greu, de aceea mare le-a fost necazul când şi-au văzut casa distrusă. „Nu am văzut niciodată aşa ceva. Trei zile a vuit satul după ce s-a rupt digul”, îşi aminteşte Sergiu. „Era noapte şi a trecut un vecin pe la noi şi ne-a spus că vine Prutul, dar nu l-am crezut. Când am înţeles că nu e glumă, am adunat toate rudele şi ne-au ajutat să mai salvăm câte ceva din casă. Noi am reuşit să luăm şi animalele, dar vecinii nu”, povesteşte Stela. Ea îşi aduce aminte că atunci, noaptea, când a fugit de potop, şi-a pus florile şi fotografiile copiilor sus pe sobă, ca să nu le ajungă apa. „A doua zi am venit ca să mai salvăm din lucruri, dar când am intrat şi am văzut soba risipită, am început a plânge. În fiecare zi ne duceam prin apa până la brâu să ne vedem casa. Jandarmii ne spuneau că este periculos să mergem prin apă, dar noi oricum ne duceam zilnic, câteodată şi de două ori pe zi”, îşi aminteşte femeia.
Stând cu toţii la masă, cu ochii împânziţi de lacrimi, vecina Viorica îşi aminteşte că a putut să-şi vadă casa abia peste şase săptămâni după ce s-a spart digul. „În fiecare dimineaţă, pe la ora cinci, eram la postul de jandarmi şi îi rugam să-mi dea voie să merg la casa mea, dar nu mă lăsau, pentru că în curte apa era de doi metri”, povesteşte femeia. Ea mai spune că atunci seara a reuşit să-şi ia telefonul şi documentele. „Când ieşeam pe poartă, lătra câinele şi ne-a fost milă de el, aşa că l-am luat cu noi. Eu am ieşit desculţă, trei zile am umblat aşa, pentru că nu am reuşit să îmi iau ceva în picioare. Nu am putut să salvez măcar o pasăre. Din trei case pe care le-am avut în ogradă nu a rămas niciuna, toate s-au surpat”, spune Viorica Mardare (de altfel, un nume de familie frecvent întâlnit în acest sat), azi bucuroasă de faptul că acest calvar a trecut şi că, de două săptămâni, are un acoperiş deasupra capului.
„Oraşul” de la marginea satului
Deşi locuiesc în continuare în satul Nemţeni, sinistraţii se simt ca la oraş. Vecinele îşi amintesc că în satul vechi erau mereu pe afară, trebăluiau ba pe la păsări, ba prin grădină, mergeau după lemne sau pur şi simplu stăteau la aer curat, dar aici stau toată ziua în casă, de parcă ar locui la bloc. Au alimentare cu gaze, căldură autonomă, veceu în casă, geamuri termopan, canalizare, sistem de alimentare cu apă, dar săteanul din ei totuşi le mai controlează sentimentele. „Deşi îi bine, cu greu ne acomodăm. Îmi imaginez că sunt la oraş. Ieri m-am trezit din somn strigând la fiică să deschidă uşile, că nu îmi ajunge aer. Înainte, când aveam ceva pe suflet, mă plimbam…”, regretă Viorica cu un zâmbet trist pe buze. Iar Sergiu subliniază: „Acolo aveam mai mult spaţiu, dar aici deschizi uşa şi te uiţi dacă nu te vede vecinul că ai ieşit afară. Până ne-om obişnui cu noile condiţii va trece o vreme…”.
„Nu am crezut că, de sărbători, vom fi la casă nouă…”
Nici nu şi-au imaginat că Sfintele Sărbători de Iarnă le vor întâmpina în noua lor locuinţă. Pe cât de mult îşi doreau acest lucru, pe atât de mult nu credeau, pentru că Sergiu, la fel ca şi soţul Vioricăi, este constructor şi spunea că, într-o astfel de perioadă-record, pare imposibil să construieşti atâtea case. „Nu am crezut că, de sărbători, vom fi la casă nouă… Credeam că sunt poveşti cu zmei”, adaugă Viorica. La 2 noiembrie au primit cheile, deşi casa nu era încă gata. S-au mutat în casă aproape de sfârşitul lunii, dar bucuria a fost imensă, pentru că, după inundaţii, cei doi soţi, împreună cu copiii, locuiau la părinţi, într-o casă mică, fără încălzire. Peste alte două săptămâni, în casa de alături a trecut şi Viorica împreună cu soţul. Au fost vecini şi în satul vechi.
„La început, copiii nu voiau să se mute aici, îşi aminteşte Stela, dar s-au obişnuit şi acum le place”. Noua casă este mobilată cu ceea ce au reuşit să salveze. De asemenea, au primit de la Fundaţia „Caritas” câte un divan, un aragaz şi un frigider, iar de curând – plăpumi şi lenjerie de pat. „Până la Anul Nou ne-au promis câte o masă şi patru scaune pentru bucătărie, plus câte o maşină de spălat automată. Poarta şi gardul e vorba că ni le facă constructorii. Tot ei o să ne sădească iarbă şi copaci. Noi urmează să ne facem câte un ocol pentru păsări, dar constructorii au spus că o să ne ajute un pic şi la astea”, spune Stela, gospodina casei. „Aici avem toate condiţiile, parcă am fi la oraş. Ne-au promis că până în februarie o să avem apă, dar până atunci trebuie să avem răbdare…”, adaugă Viorica.
La despărţire cei doi mici „orăşeni” de la Nemţeni – Ecaterina şi Sergiu cel mic – ne-au recitat câtre o poezie despre Moş Crăciun. Ei au micile lor interese – Ecaterina vrea să-i aducă Moşul o carte cu poveşti, iar Sergiu visează la nişte patine.
