A cules aplauze la Chişinău şi la Moscova…
Ultima dată a fost la Chişinău în 1958, când a susţinut un concert la Teatrul de Vară. A avut un succes extraordinar. Nu vă pot descrie în cuvinte entuziasmul publicului. Tot oraşul scanda: „Maria Lătăreţu, Maria Lătăreţu!”. La sfârşitul spectacolului, s-a apropiat de ea un pictor şi i-a dăruit un trofeu, care se păstrează şi acum la mine acasă: o lucrare de ceramică smălţuită, arsă. Ea reprezintă un ţăran care încearcă să îndoaie un copac şi nu reuşeşte. E o metaforă ce semnifică puterea cântecului. Păstrez acest trofeu. A cântat foarte mult şi la Moscova, vreo doi ani de zile, la restaurantul de artă culinară românească „Dunărea”, împreună cu marele violonist Nicuşor Predescu. A evoluat şi la Teatrul Bolşoi, unde l-a cunoscut pe marele compozitor Aram Haceaturean. Acesta ar fi spus să nu se mai scrie pe afişe: „Cântă Maria Lătăreţu”, ci „Cântă crăiasa cântecului popular românesc Maria Lătăreţu!”. Iar moscoviţii, când o întâlneau îi ziceau: „Maria, zâmbeşte, că tu ne încălzeşti sufletul în zilele de iarnă!”. Era foarte solicitată de public acolo. Tot la Moscova a cunoscut-o pe actriţa basarabeancă Marica Balan, care a fost şi în vizită la noi. Era prietena cea mai bună a Mariei Lătăreţu.
Nu ştiam că Nelu e feciorul Mariei Lătăreţu…
Am văzut-o prima dată pe Maria Lătăreţu în 1956, când m-a prezentat Nelu, feciorul cântăreţei, pe care l-am cunoscut în tren venind din Constanţa spre Bucureşti. Odată, ne plimbam cu Nelu prin Parcul Cişmigiu. Încă nu ştiam că este feciorul artistei. Tocmai se transmitea la radio cântecul ei „De ce nu te-nsori, Gheorghiţă”. Şi l-am rugat: „Lasă-mă, te rog, să ascult această fată, că-mi place extraordinar de mult cum cântă!”. S-a uitat la mine, nu i-a venit să creadă. „Chiar îţi place cum cântă fata asta?”, m-a întrebat. (Nu bănuiam atunci că Maria Lătăreţu avea 45 de ani.) I-am răspuns: îmi place extraordinar de mult. „Îţi promit că am să-ţi fac cunoştinţă cu ea”, a spus viitorul meu soţ. S-a dus apoi acasă şi i-a spus lui taică-său că se însoară. A doua zi, a venit la mine cu un buchet mare de trandafiri, m-a luat de mână şi mi-a zis: „Vrei să te căsătoreşti cu mine?”. I-am răspuns: „Da!”. Dar trebuie să ne cunoaştem părinţii”. Maria Lătăreţu se afla atunci la Moscova. Tăicuţul, săracul, Dumnezeu să-l odihnească, soţul Mariei Lătăreţu, i-a dat telefon şi i-a spus: „Marie, vino acasă, că fiul tău a înnebunit – se însoară!”. S-a urcat în primul avion şi a venit. Aşa am aflat că este feciorul Mariei Lătăreţu. Când am ajuns şi când s-a deschis uşa şi a apărut – asta n-am s-o uit niciodată! – am văzut în cadrul uşii o femeie de o frumuseţe extraordinară. Emoţionată, i-am spus doar atât: „Sărut mâna, mămico!”. Dânsa mi-a zâmbit şi a zis: „Draga mamei, fii binevenită în casa noastră!”. Şi acolo am rămas. Pe 27 iulie, de Sfântul Pantelimon, se împlinesc 54 de ani de când port numele Lătăreţu…
La nunta noastră mi-a cântat „Sub streaşina casei mele”
Nunta am făcut-o la 6 ianuarie 1957. Am fost fotografiaţi la cel mai mare studio din Bucureşti şi declaraţi mirii anului 1957. Cununia religioasă am avut-o la Biserica „Boteanu”, cu un sobor de şapte preoţi. Jumătate din Corul Operei a venit şi ne-a cântat în biserică „Vino-vino, mireasă!”. Nunta a ţinut trei zile, pentru că pe 7 ianuarie, de Sfântul Ion, este ziua numelui meu şi al soţului, iar pe 8 ianuarie a fost nunta propriu-zisă cu membrii familiei, la Restaurantul „Victoria”. Mămica, Maria Lătăreţu, ne-a dăruit un cântec în primă audiţie – „Sub streaşina casei mele”, care parcă mi-a fost predestinat: rândunelul, care este lovit, moare şi rândunica rămâne singură şi zice: „Amărâtă rândunică, cum rămasei singurică…”. Eu sunt. Soţul meu, Dumnezeu să-l ierte, a murit în 2001, după 45 de ani de căsnicie.
După moartea ei, i-am descoperit jurnalul intim
Cartea pe care am scris-o împreună cu scriitorul şi publicistul Dorin Brozbă este un document. Nimic nu e romanţat sau fabulat aici. Pentru cei vârstnici, ea este un document despre viaţa Mariei Lătăreţu, iar pentru copii – un manual de viaţă. Prima ediţie a apărut în 2006, iar a doua – în 2009. Într-o cutie în care erau foarte multe manuscrise cu cântece am dat de un caiet. Nu ştiam nici eu, nici soţul meu că Maria Lătăreţu avea un jurnal intim, unde nota momentele şi evenimentele importante din viaţa ei. Jurnalul acela îl păstrez cu sfinţenie. De la ea ne-au mai rămas nişte lăzi pline cu caiete. Sunt versurile ei, texte pentru cântece. Aşa am descoperit că îşi făcea câte trei-patru variante la textele pe care le cânta. Lucra ca un adevărat poet, cu toate că avea doar patru clase primare. A fost o femeie de o inteligenţă rară.
„Vă las cântecele mele!”
Maria Lătăreţu a avut, totuşi, un destin tragic. I-au murit cinci copii, între care şi Măriuca, cea care, la cei şase ani, cu doi ani mai mică decât soţul meu, era un copil cuminte, dotat, şi care cânta foarte frumos. Mămica zicea că Maria va fi moştenitoarea ei. A murit după ce a fost muşcată de un câine turbat. Maria Lătăreţu aflase această veste înainte de a prezenta un spectacol la Restaurantul „Doina”. A cântat până la capăt, iar după asta, s-a retras în cabină, şi-a smuls floarea din păr şi a izbucnit în hohote de plâns. Aşa a găsit-o cunoscutul muzicolog Mihail Jora. „De ce plângi, Marie? Doar ai avut un succes extraordinar!”, a întrebat-o el. Şi artista i-a spus printre lacrimi: „Mi-a murit fiica şi mâine trebuie s-o îngrop”.
Maria Lătăreţu s-a stins din viaţă cântând pe scenă, la 23 septembrie 1972, în satul Româneşti, Botoşani. A trăit o viaţă dramatică, prin cântec, aşa cum îmi zicea uneori: „În cântec eu intru cu totul”. Ne-a lăsat o zestre inestimabilă, precum spune şi în piesa ei testament: „Vă las cântecele mele!”…
