Crearea instituţiilor statului nu a fost o operă uşoară. Există structuri şi instituţii statale care nu au culoare politică, sunt, ca să zicem aşa, mecanisme tehnice. Există însă şi structuri de stat cu pronunţată culoare politică şi naţională. E cazul Ministerului Educaţiei, de exemplu, sau al Ministerului Culturii. Primul parlament a mai constituit însă o structură care a jucat un rol determinant în afirmarea culorii naţionale a tânărului stat, a identităţii sale lingvistice şi etnice. E vorba despre Departamentul Limbilor. Am participat, alături de regretatul Ion Dumeniuk, la constituirea acestui departament. În cadrul lui a funcţionat un centru special, numit Centrul Naţional pentru Standarde de Limbă, pe care am avut onoarea să-l conduc. În câţiva ani de funcţionare Departamentul Limbilor a reuşit să facă atâtea în domeniul implementării legislaţiei lingvistice, încât cei care au lichidat departamentul şi urmaşii lor nici până azi nu au reuşit să-l distrugă definitiv. În salba instituţiilor statului create de primul parlament Departamentul Limbilor s-a dovedit a fi, cu adevărat, moneda bătută din aur.
După lichidarea acestui departament de către agrarienii moldoveni, patrioţi şi statalişti, în locul lui a fost înfiinţată o structură guvernamentală numită pretenţios „Departamentul pentru relaţii naţionale” despre care am auzit că s-a specializat în organizarea unor chefuri solemne cu „blinele” la sărbătoarea Masleniţa. Din fostul Departament al Limbilor a rămas un Centru modest, numit „ de terminologie”, transformat de fapt într-un fel de birou de traduceri, care a fost scos din subordinea guvernului şi transferat la Academia de Ştiinţe. În felul acesta, astăzi în R. Moldova nu există nicio instituţie de nivel guvernamental care ar avea drept obiectiv monitorizarea modului de funcţionare a limbii oficiale şi reglementarea ştiinţifică a terminologiilor uzuale şi ştiinţifice naţionale. Au dispărut, fără explicaţii şi în mod misterios, comisiile guvernamentale pentru implementarea limbii oficiale şi pentru reglementarea onomasticii naţionale; la fel, nu mai funcţionează nici respectiva comisie municipală. Astăzi nu există niciun semafor roşu al statului care să stea în faţa acţiunilor tot mai bine orchestrate de rerusificare a spaţiului public. Chişinăul, dar şi centrele raionale, creează impresia unor localităţi din inima fierbinte a Rusiei; publicitatea stradală, programele de lucru ale magazinelor, indicatoarele de preţuri la piaţă ş.a.m.d. – toate sunt ruseşti, sau moldoveneşti, adică scrise cu chiriliţă. Politicienii au scos limba română de pe agendele lor, pentru că problema limbii nu mai aduce voturi, ca în parlamentarele din 1990. În toate programele candidaţilor, inclusiv ale agrarienilor, figura „lupta pentru implementarea limbii de stat” şi pentru suveranitatea noului stat.
Şi, spre final, două concluzii. Prima. O singură bătălie importantă a fost câştigată pe frontul renaşterii naţionale în aceşti 20 de ani – alfabetul latin şi denumirea de limbă română. În pofida ruşinosului articol 13 din actuala Constituţie, glotonimul limba română în R. Moldova nu mai poate fi scos din uz nici cu tancurile. E meritul de principiu al intelectualităţii noastre. Nici comuniştii în cei opt ani de dezmăţ antinaţional n-au îndrăznit să atingă denumirea limbii noastre. Voi încheia cu un adevăr banal, dar veşnic: demnitatea naţională a unui stat înseamnă înainte de toate demnitatea limbii sale naţionale. Aici avem o restanţă istorică umilitoare. Dacă elitele noastre politice admit ca şi în parlamentul actual să se plătească bani din buget pentru traducerea discursurilor unor deputaţi, înseamnă că aceste elite n-au înţeles până la capăt care sunt funcţiile de bază ale statului pe care îl conduc. Aceasta e a doua concluzie promisă.
(Discurs rostit în cadrul Conferinţei ştiinţifice „Parlamentul Independenţei şi al transformărilor democratice (1990-1994), 20 de ani de la constituire”).
