Alexandru Tănase, după decizia CC referitoare la Găgăuzia: Autonomia se oprește acolo unde începe suveranitatea statului
Astăzi, Curtea Constituțională a pronunțat una dintre cele mai importante hotărâri din ultimii ani privind delimitarea competențelor dintre autoritățile statului și autonomia găgăuză. Examinând sesizările nr. 46a/2026 și nr. 147a/2026, Curtea a declarat neconstituționale mai multe prevederi din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei, din Legea nr. 320/2012 privind activitatea Poliției și statutul polițistului și din Codul electoral.
Astfel, autoritățile din UTA Găgăuzia nu vor mai avea dreptul de a decide asupra componenței propriei autorități electorale și cenzura procedurile de numire a șefilor structurilor teritoriale ale MAI, Ministerului Justiției și SIS.
Dincolo de aspectele tehnice ale hotărârii, miza ei este una eminamente constituțională. Curtea nu a limitat autonomia găgăuză și nici nu i-a restrâns competențele legitime. Ea a reafirmat un principiu fundamental al oricărui stat unitar: 𝐀𝐮𝐭𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐚 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬𝐞, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐥𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 – 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐚𝐫𝐠𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥 𝐚𝐥 𝐡𝐨𝐭𝐚̆𝐫𝐚̂𝐫𝐢𝐢.
Problema nu este dacă autoritățile autonomiei pot fi consultate sau își pot exprima punctul de vedere asupra unor numiri. Dialogul instituțional este firesc. Problema apare atunci când o autoritate locală dobândește dreptul de a bloca, condiționa sau cenzura numirea unor persoane care exercită atribuții ale statului. Din acel moment nu mai vorbim despre autonomie administrativă, ci despre împărțirea suveranității.
Or, suveranitatea aparține exclusiv Republicii Moldova.
Poliția, serviciile de informații și administrarea alegerilor nu sunt servicii locale. Ele exercită atribuții care derivă direct din suveranitatea statului. Poliția asigură ordinea publică și aplicarea legii în numele Republicii Moldova. Serviciile de informații protejează securitatea națională. Organele electorale garantează exercitarea dreptului constituțional la vot și aplicarea uniformă a legislației electorale.
Din acest motiv, numirea conducătorilor acestor instituții nu poate depinde de acordul unei autorități locale. O asemenea soluție ar însemna fragmentarea exercitării puterii de stat.
Constituția este foarte clară. Republica Moldova este un stat unitar. Autonomia găgăuză reprezintă o formă de descentralizare politică și administrativă, nu o entitate statală și niciun al doilea nivel de suveranitate.
Într-un stat unitar există o singură poliție, un singur sistem de securitate și un singur sistem electoral. Aceste instituții pot avea structuri teritoriale, dar nu pot avea centre diferite de autoritate.
Dacă numirea șefului poliției sau a reprezentantului Serviciului de Informații și Securitate într-o regiune depinde de acordul autorităților locale, apare inevitabil o dublă subordonare: juridică față de stat și politică față de autoritatea regională. O asemenea situație este incompatibilă cu principiul indivizibilității autorității publice. Acest lucru este cu atât mai evident în cazul securității naționale.
Conducătorul structurii teritoriale a SIS gestionează informații clasificate și acționează în interesul securității întregii Republicii Moldova, nu al unei singure regiuni. Ar fi la fel de ilogic ca numirea acestuia să depindă de acordul Adunării Populare a Găgăuziei, precum ar fi ca directorul SIS de la Chișinău să poată fi numit doar cu acordul Consiliului Municipal Chișinău. În ambele cazuri, logica constituțională este aceeași: 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐬𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐭 𝐟𝐢 𝐩𝐮𝐬𝐞 𝐬𝐮𝐛 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐥𝐨𝐜𝐚𝐥𝐞. Același principiu se aplică și poliției.
În orice stat democratic, monopolul utilizării legitime a forței aparține exclusiv statului. Poliția nu este poliția Guvernului, nici a unei autonomii teritoriale. Ea este poliția Republicii Moldova. Dacă șeful poliției regionale ajunge să depindă de voința unei autorități locale, există riscul ca loialitatea instituțională să fie înlocuită de dependența politică.
La fel stau lucrurile și în domeniul electoral. Alegerile trebuie administrate după reguli uniforme pe întreg teritoriul țării. Autoritățile electorale nu reprezintă interese locale, ci garantează exercitarea unui drept constituțional fundamental. De aceea, componența lor nu poate fi supusă controlului politic al unei autorități teritoriale.
În realitate, hotărârea Curții nu diminuează autonomia găgăuză. Ea trasează doar limita firească dintre autonomie și suveranitate.
Aceasta este diferența fundamentală pe care Curtea Constituțională a reafirmat-o astăzi: 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚, 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭̦𝐢𝐚, 𝐥𝐢𝐦𝐛𝐚, 𝐩𝐚𝐭𝐫𝐢𝐦𝐨𝐧𝐢𝐮𝐥, 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐞𝐜𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐥𝐞𝐥𝐚𝐥𝐭𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬𝐞 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐟𝐢𝐜𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢. 𝐃𝐚𝐫 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐚 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐥𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐌𝐨𝐥𝐝𝐨𝐯𝐚 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐚̆ 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭.
Într-un stat unitar poate exista descentralizare. Poate exista autonomie. Pot exista competențe largi acordate colectivităților locale. 𝐂𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢. Iar poliția, serviciile de informații și administrarea alegerilor reprezintă expresii directe ale acestei suveranități. Din acest motiv, conducătorii acestor instituții trebuie să răspundă exclusiv autorităților constituționale ale Republicii Moldova, și nu voinței unei autorități locale.
