Sunt acum, și au fost și în anii 1990 – atunci când de la atâta bine și-au împărțit unica proprietate publică producătoare de produse de subzistență – solul fertil – în parcele și parceluțe, furându-și în același timp unii altora tractoarele, dărâmându-și grajdurile și depozitele.
Pe atunci, unii moldoveni au devenit ligheri. Da, ați citit bine. Lumea de la țară nu știa ce-i acela un lider, și le spunea anume așa foștilor zavhoji și brigadiri care luaseră parceluțele și cotele și le reuniseră ca să le poată lucra, să producă grâu și păpușoi ca să aibă lumea ce mânca.
Ligherii – liderii, de fapt – nu trebuie nici condamnați, nici proslăviți. Ei au răspuns unei necesități sociale – necesitatea asigurării unei nevoi de bază a omului, cea de a se alimenta. În scurt timp, după programul „Pământ” („restructurarea” și „reformarea” de factură criminală, hoțească și elementar banditească a proprietăților funciare a gospodăriilor colective și a gospodăriilor sovietice (de stat), corespunzând în România CAP-urilor și IAS-urilor), gândit și implementat de niște „specialiști” controlați de niște bandiți în lege, pe numele lor „agrarieni”, adică foștii conducători din eșalonul doi al partidului comunist de la Chișinău, filiala partidului comunist al uniunii sovietice din republica agricolă colonială RSS Moldovenească, corpul social al actualei Republici Moldova a reușit să se adapteze constrângerilor înfiorătoare, infernale, pe care teroriștii de stat pe nume Andrei Sangheli, Valeriu Bulgari, Petru Lucinschi, Ion Ciubuc, și alții, toți nomenklaturiști sovietici, i le-au impus cu dispreț de tip feudal, ca niște seniori medievali vasalilor și șerbilor lor. Atenție, toți aceștia au fost niște comuniști sovietici. Ei erau, de fapt, „namestnicii”, colaboraționiștii cu așa-zisa „putere sovietică”. Da, știu, „nu se putea altfel, așa m-am născut, în țara aceea m-am născut.”. Da, știu, „nu aveam de ales, trebuia să ajung cineva”. Îi privește.
Dar trebuie spus, totuși, un lucru important: același comportament pe care l-au avut când s-au văzut conducători de stat independent îl aveau și când erau șefii locali ai coloniei Moldova Sovietică, acționând la ordinele centrului unional de la Moscova. Prin urmare, nu există nimic de admirat la perioada sovietică, nimic de idealizat.
Electrificare? S-a făcut și în România „vecină”. Colectivizare? La fel. Industrializare? Așijderea. Urbanizare? Mai eficientă decât în URSS. Asigurare cu spațiu locativ la oraș? Infinit mai rapidă, mai eficientă și mai calitativă decât în toată Uniunea Sovietică, „cea mai mare țară din lume”.
De ce?
Pentru că în România au condus comuniștii lor, care, nefiind cu nimic mai buni decât orice comuniști, adică niște rătăciți și utopici din punct de vedere ideologic și niște criminali din punct de vedere social-politic, n-au avut totuși de ales de la un punct încolo, în special de când și-au scos sovieticii armata din țară – au trebuit să modernizeze anume România, nu o altă țară. Iar în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au condus cozile de topor locale ale centrului unional de la Moscova și cei trimiși nemijlocit de acolo. Cărora nu le păsa, nici unora, nici altora, de ceea ce numeau ei „popor moldovenesc”, separându-l conștient de poporul român din care moldovenii dintre Prut și Nistru au făcut, fac și vor face parte atâta timp cât vor exista pe fața Pământului.
Salvarea clicii de criminali din fruntea Republicii Moldova, stat înființat cu fast pe 27 august 1991 și adus la eșec definitiv și clar ca lumina zilei chiar și pentru propriii săi cetățeni după 2014, au fost întotdeauna în anii 1990 și 2000 „ligherii” și unii oameni cinstiți care au mai mișcat ceva prin sectorul real, de producere, cel care oferă produse alimentare și mărfuri de larg consum tuturor cetățenilor, populației, consumatorilor. Însă acești lideri (latifundiari rurali) și mici întreprinzători nu sunt liberi. Ei sunt neliberi, adică sunt la cheremul criminalilor care conduc.
De ce le zic „criminali”? Pentru că au continuat regimul colonial sovietic din punct de vedere economic, social, administrativ și politic. Unicele consolări au constat în politicile educaționale și simbolurile de stat – grafia latină, limba română și istoria românilor în școli și universități, drapelul tricolor, stema. Dar chiar și aici avem o constituție cu articolele 13 și 118 – care n-au fost modificate, soluția din 2013, chiar dacă e binevenită, nefiind altceva decât o jumătate de măsură – și am avut cândva Imnul de Stat „Deșteaptă-te, române!” adoptat pe 27 august 1991 odată cu declararea independenței și schimbat în 1994 tot de agrarieni, pe „Limba noastră” de Alexe Mateevici, unul dintre cele mai frumoase imnuri dedicate limbii române, scris în perioada în care Mateevici era pe frontul românesc din Carpați din Primul Război Mondial ca preot militar și se afla în plin proces de înțelegere a necesității unirii Basarabiei cu România, însă în care termenul „limba română” nu e menționat.
Aceste consolări vrea să ni le ia Dodon și acoliții săi.
Ca după ce ni le ia, să nu mai avem nimic altceva decât doar destinul unor sclavi, după cum a fost până în 1989-1991.
Și el, și alți exponenți ai puterii sau opoziției, urmăresc să controleze puterea politică, cel mai puternic drog. Puterea discreționară dintr-o societate care funcționează exclusiv în baza rețelelor informale și clientelare și care, din acest motiv, nu poate fi condusă de un stat contemporan, al secolului XXI, ci este condusă de un simulacru de stat, de un eșafodaj similar dintotdeauna, nu doar din 2014, cu satele construite din carton ale lui Potiomkin. Un stat care nu există ca atare nu putea fi „capturat”, el nu a existat niciodată, a existat și există un grup format din cel mult câteva mii de persoane care controlează un teritoriu de 30.000 de kilometri pătrați.
Iar oamenii de pe acest teritoriu, indiferent de opiniile lor, indiferent cu ce respiră, cu ce se îmbracă sau ce mănâncă, au ajuns la covata spartă din fabula lui Krîlov.
Ieșirea din această situație are un nume.
România.
