Mohamed venea el însuși, în fruntea a 160.000 de soldați, pentru a-l pedepsi pe îndrăznețul Ștefan. Astfel, are loc bătălia de la Pârâul Alb, acolo unde domnitorul moldav este înfrânt, doar pentru scurt timp, căci el revine în fruntea unei noi armate și îl împinge pe cuceritorul Bizanțului până la Dunăre. Acesta părăsea Moldova fără să fi cucerit un singur oraș, o singură cetate, asemenea unui învins… Un alt atac turcesc îi ia Moldovei Chilia și Cetatea Albă, poarta lui Ștefan către Răsărit și către aurul neguțătorilor. Singura speranță a domnitorului rămâne o alianță militară cu Polonia, alianță ce se încheie în anul 1485, în condiții umilitoare pentru Ștefan. În văzul tuturor, el a fost nevoit să îngenuncheze și să jure credință mândrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a polonezului, pentru că înțelegerea nu a fost respectată. Polonia nu a trimis lui Ștefan decât 3000 de soldați pentru recucerirea celor două cetăți. Mai mult, Cazimir încheie pacea cu sultanul, lăsându-l pe Ștefan în voia sorții. În plus, fiul defunctului Cazimir pătrunde în Moldova, la 9 august 1497, în fruntea a 100.000 de oșteni. Pretextul? Recucerirea Chiliei și a Cetății Albe.
Adevăratul motiv? Înscăunarea pe tronul Moldovei a fratelui său, Sigismund. Prima solie a lui Ștefan este primită cu bunăvoință și asigurată de bunele intenții ale polonezilor. Ruta urmată era, însă, alta decât cea către Chilia. Ștefan înțelege planul lui Ioan Albert și vede cum armata acestuia se îndreaptă către Suceava. Trimite o a doua solie și abia când mesagerii săi sunt arestați înțelege planul ascuns al regelui vecin. Grabnic, Ștefan cel Mare cere ajutorul turcilor și al ardelenilor. La 24 septembrie, polonezii declanșează asediul Sucevei, dar încercările lor sunt zadarnice. Cetatea era mult prea bine apărată ca să poată fi cucerită. Turcii trimit doar 2000 de oameni, în timp ce ardelenii se grăbesc prin pasul Oituz cu 12.000 de oșteni. Afectați de lipsuri, polonezii ridică asediul și par deciși să încheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decât în condițiile impuse de Ștefan. Ioan Albert era nevoit să se întoarcă pe aceeași rută secătuită de tactica pământului pârjolit, fără îngăduința de a jefui vreo așezare de pe teritoriul Moldovei. Demoralizați, polonezii pornesc pe drumul de întoarcere, dar nici de această dată nu își țin promisiunea. Conștient de o nouă încălcare a tratatului de pace, Ștefan îi urmărește pe atacatori cu circa 40.000 de oșteni. În „apropiere de făgetul Cosminului”, voievodul îi ajunge din urmă pe polonezi și ordonă armatei sale să înconjoare pădurea. Copacii sunt tăiați și lăsați doar atât cât să poată fi prăvăliți. La 26 octombrie 1497, vârstnicul Ștefan dădea încă o dată atacul. Prinsă ca într-un clește, armata polonă a fost distrusă, puțini fiind cei care au reușit să fugă. Urmărirea fugarilor continuă până la granița cu Polonia, lupte crâncene având loc la Lențești și apoi la Cernăuți. Ștefan își permite chiar să se lipsească de un corp de oaste pe care îl trimite să lupte împotriva unui detașament de călăreți mazuri veniți în ajutorul polonilor. Și din nou moldovenii ieșeau învingători. Polonia își lingea rănile deschise și își plângea zecile de mii de morți lăsați în pământul Moldovei. Suferise una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria sa medievală.
