Pentru unii e o zi de ocupație, pentru alții – o zi de eliberare, iar pentru a treia categorie, care de multe ori se amestecă cu prima, este Ziua Europei. Pentru unii e o zi tragică și umilitoare, iar pentru alții – una triumfătoare și victorioasă. Dincolo de aparențele acestor atitudini ambigui, ziua de 9 mai este un profund marker identitar și de raportare civilizațională. Cei care privesc această zi ca una a ocupației se ancorează de obicei la valorile civilizației românești și europene, iar cei care consideră această zi o eliberatoare manifestă un exercițiu de sincronizare cu civilizația sovietică/rusă. Curios, această atitudine din urmă este în general un atavism al perioadei sovietice, împotriva căreia s-a ridicat de fapt independența R. Moldova și, chiar dacă istoriografia noastră, pornind de la manualele școlare și terminând cu Academia de Științe, a tranșat această problemă în termenii civilizației europene, cu accentele puse pe reconcilierea discursului istoric, miturile „victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei” continuă să bântuie mințile multor cetățeni ai acestei țări.

Când a început totuși războiul pentru Basarabia și România?

O vizită la Memorialul „Eternitatea” ne arată că întreaga simbolistică sovietică în jurul războiului doi mondial s-a construit pe ideea că URSS a fost „atacată mișelește” pe 22 iunie 1941 de către Germania nazistă și astfel a început pentru statul sovietic confruntarea militară. În această construcție mitologică sovietică România este prezentată drept agresor, deoarece în acel context a fost alături de armata germană în declanșarea ostilităților. Realitățile sunt evident diferite, pentru că războiul pentru statul sovietic a început la 17 septembrie 1939, când profitând de invazia Germaniei asupra Poloniei, a început punerea în aplicare a acordului Hitler-Stalin, participând astfel la dezintegrarea statului polonez prin anexarea părții sale de est. Al doilea act militar a fost invazia asupra Finlandei în decembrie 1939, care a provocat mari pierderi armatei sovietice, dar care s-a soldat cu „pacificarea” vecinului scandinav și împingerea frontierei sovietice cu 30 km în adâncul teritoriului finlandez. Chipurile din raționamente de securitate pentru orașul Leningrad. Al treilea act al agresiunii sovietice s-a desfășurat pe 15-16 iunie 1940, când folosind contextul de prăbușire a Franței, URSS a anexat cele trei republici Baltice și le-a încorporat în statul sovietic.
La 26-28 iunie 1940 au urmat ultimatumurile față de România, somată să cedeze Basarabia, acțiuni diplomatice care au fost însoțite de mari deplasări de armate în regiunea Nistrului și declanșarea unei adevărate operațiuni militare de anexare a Basarabiei. Prin urmare, pentru Finlanda războiul începe în 1939 în ipostază de victimă, la fel cum în iunie 1940 acesta a fost unul de agresiune pentru cele trei Republici Baltice și România. Acest fapt explică angrenarea acestor entități în războiul lui Hitler contra lui Stalin, deoarece fiecare din ele aveau ceva de recuperat și de răzbunat împotriva sovietelor.

Au fost sau nu prizonieri de război „moldoveni”?

Trecând peste această tematică a victimizării și responsabilității vreau în ajunul acestei zile să mă refer la o problemă rar, dacă nu niciodată, abordată în spațiul românesc în general și în R. Moldova în mod special. Mă refer la chestiunea prizonierilor de război români, iar prin extensie și asupra celor considerați de autoritățile sovietice drept „moldoveni”. O temă tragică, dacă e să judecăm amploarea cifrelor, dar incomodă din mai multe puncte de vedere, mai ales în R. Moldova, unde existența unor prizonieri de război moldoveni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este în general negată. Explicabil. Noi doar am fost victorioși și eliberați, cum puteau fi în acest război prizonieri basarabeni? În realitate, după diferite estimări la care mă voi referi mai târziu, numărul acestora a fost între 6 și 21 mii de militari.
Anexarea Basarabiei de către URSS la 26-28 iunie 1940 și transformarea sa în RSS Moldovenească, apoi revenirea acestui teritoriu la România în 1941-1944 și în final reanexarea sa în august 1944, a creat o situație confuză asupra problemei identitare și tratării acestor prizonieri. Pe de o parte, statul român îi vedea ca români și cetățeni ai României, pe de alta, autoritățile sovietice îi trata drept moldoveni și cetățeni sovietici. Deși inițial puțini prizonieri români descendenți din Basarabia s-au declarat moldoveni, ulterior, către sfârșitul războiului, numărul acestora a crescut sensibil, de ordinul miilor. Preferința pentru această identitate avea raționamente oportuniste, din dorința de a fi tratați drept cetățeni sovietici și a nu fi identificați drept cetățeni români. Confuzia persistă, după cum voi arata ulterior, și în documentele de înregistrare sovietică, în care sunt trecuți diferențiat drept români, moldoveni, basarabeni, care veneau din România, Basarabia sau RSS Moldovenească. Problema a fost complicată ulterior și de evoluția RSS Moldovenească în cadrul URSS, unde, în general, era menționată contribuția moldovenilor la victoria asupra fascismului și se evita recunoașterea unor prizonieri de război moldoveni din cadrul armatei române, tendință care – observăm cu regret – a continuat și în perioada de independență a R. Moldova.

Problematica prizonierilor de război: cadru general

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial numărul total al prizonierilor de război, al tuturor statelor beligerante, s-a cifrat la 35 milioane de oameni. Sub controlul Germaniei naziste s-au aflat 5 734 528 prizonieri sovietici, dintre care 3,3 milioane au murit (57,8%). Uniunea Sovietică a luat ca prizonieri circa 4 milioane de oameni (peste 2 milioane germani, 640 mii japonezi, finlandezi, polonezi, italieni etc.). Istoricii militari români au contabilizat la 794 562 de oameni, numărul victimelor românești din cel de-al Doilea Război Mondial, dintre care 624 740 în perioada 22 iunie 1941-23 august 1944 și 169 822 în perioada 23 august 1944 – 8 mai 1945. Numărul morților este estimat la 92 620 persoane, al răniților la 333 966, iar 367 976 militari au fost dați dispăruți.

Potrivit normelor de drept umanitar internațional părțile beligerante aveau obligația nu doar să întrețină aceste persoane, dar și să asigure respectarea drepturilor fundamentale (dreptul la viață, muncă, corespondență etc.), să organizeze repatrierea lor după sfârșitul operațiunilor militare sau, după caz, și în timpul războiului. Experiența mondială arată însă că prevederile respective cu greu erau și puteau fi respectate. În primul rând, din cauza numărului enorm de prizonieri, fără precedent în istoria războaielor, iar în al doilea rând, din cauza naturii antidemocratice a regimurilor totalitare în sine, care controlau aceste mase de prizonieri. Al treilea aspect contradictoriu era cel legat de reglementarea juridică a problemei prizonierilor de război la nivel internațional.

Statutul juridic internațional al prizonierilor de război în perioada respectivă era definit prin „Regulamentul privitor la legile și obiceiurile războiului pe pământ”, anexă la Convenția a IV-a de la Haga din 1907, și prin Convenția de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război din 27 iulie 1929. Dacă primul document avea în general aplicabilitate universală și obligatorie (dar fusese semnat de Rusia țaristă și nu de URSS), cel de-al doilea document avea o aplicare selectivă, deoarece unele state, cum ar fi Uniunea Sovietică, Japonia, dar și unele state din America Latină și Europa, nu l-au semnat.

Experiența sovietică de politici și practici ale tratamentului prizonierilor de război este deosebit de relevantă din acest punct de vedere și ea începe cu crearea sistemului de lagăre de prizonieri la sfârșitul anilor 1930, când, la 17 septembrie 1939, trupele Armatei Roșii vor trece frontiera sovieto-poloneză. Oficial între cele două state nu a existat o stare de război, iar trupele poloneze nu au luptat împotriva celor sovietice, dar potrivit estimărilor timpului, către 2 octombrie 1939, în sistemul sovietic de lagăre de prizonieri se aflau 452 536 polonezi, inclusiv 18 789 ofițeri.

Al doilea contingent de prizonieri de război a venit în URSS ca rezultat al războiului fino-sovietic din 1939-1940, deși numărul lor este nesemnificativ, în prizonierat fiind circa 1 100 de finlandezi. Majoritatea acestora s-au întors acasă după semnarea păcii. Potrivit statisticilor sovietice, în iulie 1940 pe teritoriul URSS se aflau puțin peste 23,5 mii de prizonieri de război și internați.

La 1 iulie 1941, la câteva zile după invazia armatelor Axei asupra URSS, CCP al Uniunii Sovietice a adoptat „Regulamentul privind prizonierii de război”, prin care se fixa procedura lor de întreținere, situația de drept, angajarea la muncă, responsabilitatea penală și disciplinară pentru încălcările disciplinare.

În perioada 22 iunie 1941 – 1 martie 1944, atunci când URSS atingea practic frontiera de la începutul războiului, atestăm câteva perioade ale structurării și venirii prizonierilor de război, care corespundeau celor mai importante evoluții de pe teatrele de război: în anul 1941 – 9 147 persoane; până la 19 noiembrie 1942 (începutul ofensivei sovietice de la Stalingrad) – 10 635 persoane; 19 noiembrie 1942 – 3 februarie 1943 (adică momentul înfrângerii armatelor Axei la Stalingrad) – 151 246 persoane; 3 februarie 1943 – 5 iulie 1943 (începutul ofensivei de vară a Armatei Roșii) – 24 919 persoane; 5 iulie 1943 – 1 ianuarie 1944 – 40 730 persoane; 1 ianuarie – 1 martie 1944 – 15 351 persoane, adică un total de 252 028 persoane.

Din acest contingent, numărul prizonierilor de război români a evoluat de la 1 357 persoane (august 1941) până la 38 291 (ianuarie 1943) , dintre care, din cauza condițiilor de întreținere în lagăre, către 20 mai 1943 nu au rămas decât 20 317 persoane.

Cea mai controversată și mai complicat de estimat perioadă în istoria prizonierilor de război români din cel de-al Doilea Război Mondial începe odată cu ofensiva sovietică din 20 august 1944, când consemnăm ieșirea României din război la 23 august. În această ambianță de lovitură de stat, ordin de încetare a focului și operațiune militară aflată în desfășurare, dintre 24 – 31 august 1944, vor fi dați ca dispăruți 97 732 militari români. Nota informativă a lui L. Beria către I. Stalin, din 5 decembrie 1945, prin care se raportau rezultatele operațiunii Iași-Chișinău, relevă că la acea dată în evidența NKVD se aflau 156 112 prizonieri români, ceea ce ar însemna că numărul total al militarilor români capturați de Armata Roșie între august și decembrie 1944 ar fi de circa 120 mii.

Mortalitatea printre aceștia a continuat să fie înaltă, fiind determinată, printre cauzele menționate anterior, și de condițiile climaterice de iarnă extrem de dure. Ca rezultat, către luna martie 1945, numărul acestora a scăzut la 106 482 persoane, adică cu circa 1/3.