Absurdul, ca unica șansă

Cu toate reticențele noastre față de „ideologiile statale”, trebuie să recunoaștem că Moldova are nevoie de o asemenea ideologie, adică de niște repere fundamentale de ordin național și spiritual, care să fie acceptate în întreaga societate. Dacă aceste repere lipsesc, statul se află într-un pericol permanent. După ‘90 încoace, la noi s-au întreprins mai multe tentative de a elabora (identifica) asemenea repere. În mod distinct s-au cristalizat două ideologii – românismul și moldovenismul. După cum era și firesc, românismul a fost identificat cu unionismul, iar moldovenismul – cu antiromânismul și antiunionismul. Timpul a demonstrat că adevărata diversiune împotriva tânărului stat a fost, de fapt, nu românismul, ci moldovenismul, fiindcă ultimul, până la urmă, s-a dovedit a fi o formă camuflată a ideologiei comunismului național.

Alianța dintre agrarieni – părinții acestei ideologii – și comuniști, plus partidele etnice antiromânești, plus Biserica subordonată Moscovei, probează cu prisosință acest adevăr. Sub drapelul consolidării „statalității moldovenești”, moldovenismul promovează în fapt politica menținerii Moldovei în sfera de influență rusească și conservarea modelului economic comunist. Moldovenismul a fost și rămâne ideologia clasei politice aflate la putere, clasă care și-a demonstrat totala incapacitate de a edifica un stat civilizat pe ruinele fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești.

Moldovenismul și românismul s-au constituit în acești ani ca două ideologii nu numai diferite, dar și antagoniste, incompatibile. La aceasta și-au adus din plin „contribuția” și unii, și alții, adică și unioniștii, și „stataliștii”. Unioniștii, sprijinindu-se pe un adevăr istoric incontestabil, au neglijat o realitate psihologică, realmente existentă: moldovenii, în mare nu erau pregătiți să devină, peste noapte, români, și nu doreau să răspundă la un nume, istoric și științific just. Dar mai grav au greșit antiunioniștii – refuzându-le moldovenilor identitatea (lingvistică și etnică) românească, ei au dat cu bâta în baltă.

Eroarea lor a fost, însă, mai gravă: dacă unioniștii au greșit, forțând ritmurile unui proces, antiunioniștii au greșit încercând să blocheze acest proces care se va dovedi, până la urmă, ireversibil. „Stataliștii” au mers și continuă să meargă împotriva unui adevăr simplu și evident: Moldova ca stat, nu poate exista în afara ideologiei românismului. O Moldovă bazată pe ideologia antiromânismului înseamnă un stat sfâșiat în permanență de contradicții și neînțelegeri interne, înseamnă o societate dezbinată, lipsită de unitate civică. Românismul nu este o ideologie antistatală, cum încearcă să prezinte lucrurile antiunioniștii: românismul este unicul reper național, capabil să confere statului nostru legitimitate istorică și națională.

Privită în retrospectivă, istoria noastră recentă ne oferă câteva lecții interesante. Prima lecție este că unioniștii au comis „un păcat fără de voie”, sărind peste „unionismul” spiritual și cultural direct la unionismul politic. În felul acesta, ei „au intrat în conflict” cu sentimentele naționale ale unei părți a populației, care și-a pierdut conștiința națională românească. Exact același păcat, dar „păcat cu voie”, l-au comis și antiunioniștii: au jignit sentimentele naționale ale acelei părți de populație care și-a păstrat conștiința identității sale românești. De aici a și pornit marea dramă a istoriei noastre din acest deceniu: lupta moldovenilor împotriva moldovenilor, acest război fratricid absurd și epuizat, care a adus societatea în pragul unei catastrofe civile.

A doua lecție e că ideologia românismului n-a falimentat, cum afirmă oponenții ei, ci dimpotrivă, continuă să câștige teren. Meritul aparține, în mod egal, atât unioniștilor, cât și antiunioniștilor. Unioniștilor, fiindcă discursul acestora a devenit mai realist și mai echilibrat. Antiunioniștilor, fiindcă discursul lor a devenit tot mai nerealist și mai agresiv. „Stataliștii” repetă, de fapt, greșeala unioniștilor „timpurii” – neglijează niște realități psihologice noi: astăzi societatea nu mai este speriată de românism și de perspectiva „pierderii statalității”. Moldovenii au acceptat fără „revoluții” denumirea limba română, fapt esențial pentru ideologia românismului, ceea ce înseamnă că, indirect, au respins ideologia moldovenismului antiromânesc, iar românismul a încetat să mai fie o sperietoare.

A treia lecție este că, astăzi, românismul trebuie scos atât din zona „semnelor de egalitate”, cât și din cea a falselor opoziții ireconciliabile. Ce înseamnă aceasta? Pentru ca societatea să-și recapete echilibrul de care are nevoie, este necesar ca să nu se mai pună semnul egalității între românism și unionism, deoarece aceste „ideologii” nu coincid în mod obligatoriu și au fost identificate în mod greșit și, de cele mai multe ori, tendențios. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, românismul nu înseamnă nicidecum antimoldovenism, antirusism, anticeseism etc., etc., nu înseamnă, în definitiv, o ideologie ostilă ideii de independență statală a R. Moldova. De aici decurge o sarcină principală, care stă astăzi în fața clasei politice: să împace societatea prin împăcarea românismului cu moldovenismul. Cu alte cuvinte, ideea națională românească trebuie împăcată și conjugată cu ideea „moldovenească” de statalitate.

E o sarcină din domeniul absurdului politic?

Da, dacă nu vom elimina din discursul politic spiritul diversionist și de gherilă. (Iată, în context, un exemplu proaspăt: într-un recent comentariu al agenției INFOTAG se afirmă că: forțele de dreapta, care au ajuns la guvernare în componența ADR, continuă să viseze deschis sau în mod voalat la unirea cu România… Aceasta rămâne sarcina lor strategică, indiferent de faptul dacă asta e scris negru pe alb în documentele programatice sau e voalat în mod șiret”).

Nu, dacă vom aborda realitățile responsabil și realist. Responsabil și realist înseamnă a înceta ostilitățile dintre moldoveni pe ambele fronturi: și pe cel al unionismului, dar și pe cel al antiunionismului, iar între cele două fronturi să fie creată o „zonă de securitate”, bazată pe o idee națională clară – Republica Moldova este cel de al doilea stat românesc din Europa. Numai pe acest teren pot fi identificate soluțiile de conciliere națională, iar moldovenismul poate fi împăcat cu românismul ca două părți ale aceluiași întreg.

E pregătită clasa politică să înceapă negocieri de pace în această problemă fundamentală pentru statul nostru? – iată întrebarea la care, deocamdată, nu mă încumet să răspund în niciun fel.