Mă tem că ambasadorul RM la NATO, Mihai Gribincea, va avea unele probleme cu şefii lui de la Chişinău. Şi iată de ce. Într-o luare de atitudine, plasată pe un portal de ştiri, Mihai Gribincea declară că „din păcate, această organizaţie – NATO – este privită cu ochelari sovietici în RM”, precizând că, citez, „este vorba de percepţia greşită despre NATO a clasei politice şi a societăţii, dar şi de percepţia greşită despre neutralitatea RM”. Sunt convins că, atunci când vorbeşte despre „clasa politică de la Chişinău”, Ambasadorul Mihai Gribincea nu se referă doar la vechea clasă politică (comuniştii), dar şi la clasa politică nouă (partidele din AIE-2). Din câte ştim, chestiunile aderării la NATO şi a neutralităţii RM fac parte din categoria celor „sensibile şi fierbinţi”, la fel ca şi cele privind identitatea etnică şi lingvistică a basarabenilor, denumirea limbii oficiale ş.a. Astfel, chiar dacă alianţa de guvernământ se numeşte „pentru integrare europeană”, problema aderării RM la NATO este una tabu şi nu figurează pe agenda politică a AIE-2. O precizare în context: neaderarea RM la NATO este poziţia clar exprimată de Moscova, ceea ce înseamnă că, deşi Uniunea Sovietică nu mai există, şi actualii oficiali de la Chişinău privesc la NATO cu ochelari sovietici, de fabricaţie rusească… Punctul de vedere al dlui ambasador Mihai Gribincea este unul perfect european. Şi poate fi oare pedepsit un ambasador de către o Alianţă proeuropeană, deoarece a exprimat un punct de vedere proeuropean?
De ce (şi din cauza cui) R. Moldova nu se uneşte cu România?
Cu ajutorul lui Dumnezeu, am dus la bun sfârşit lectura cărţii „Capcanele identităţii” de Tamara Cărăuş. Îi mulţumesc autoarei pentru o carte deşteaptă şi cinstită. Acum trec la subiect. Doamna Cărăuş îl citează pe un autor, Ernest Gellner, într-o chestiune de principiu. Regret sincer că, în virtutea unor circumstanţe istorice obiective, nu pot citi în original lucrarea respectivului autor. De aceea, (mă bucur şi) mă limitez la ceea ce a tradus doamna Cărăuş. Citez: „Dacă o naţiune dată are două state, rezultă cu necesitate că glorioasa unificare a naţiunii ar reduce la jumătate numărul ei de prim-miniştri, şefi de stat, preşedinţi de academie, manageri ai echipei de fotbal şi aşa mai departe ca un factor n. Pentru orice persoană care ocupă un post de acest gen, după unificare, vor fi n-l care l-au pierdut. Adică toţi acei n-l vor fi perdanţi ai unificării, chiar dacă naţiunea în ansamblu are de câştigat. La fel, este neîndoielnic că, dacă e bine să fii şef mai mare sau şef mai mic, diferenţa dintre aceste posturi nu este atât de pronunţată ca între a fi şef indiferent de ce mărime şi a nu fi şef deloc”. Aşadar, factorul n-l! Evident, aici, la factorul n am mai putea adăuga preoţii, jurnaliştii, şefii de agenţii ş.a.m.d., dar situaţia nu s-ar schimba. …Câteodată, mă gândesc că poate e cazul ca demnitarii noştri, odată cu declaraţia despre venituri, să mai depună una – ce cred ei despre Unirea cu România. Şi atunci şi nouă ne va fi mai uşor să votăm şi ne va fi mai clar ce ţară să iubim.
Cum să ne şupurim în… istorie
Discutam zilele astea cu un om simplu, înţelept, dar pe care niciodată nu l-am bănuit de sentimente proromâneşti sau, mai mult, de unionism înflăcărat. Discutam, bineînţeles, despre politică – alianţe, cârdăşii, trădări, sărăcie, deziluzii. La un moment dat, el oftează, face o pauză lungă, mă fixează cu ochii lui obosiţi şi în sfârşit zice: „Mă tem că aveţi voi, românii, dreptate…”. Care români? întreb eu. „Da iaca, alde mata, alde Dabija, Ghimpu…”. Curios de această întorsătură, îl întreb: „Da’ în ce avem dreptate?”. După o pauză la fel de lungă, zice: „Dacă nu ne lipim de România şi nu ne şupurim (strecurăm) în Europa, nu mai rămâne nimic aici: nici din noi, moldovenii, nici din voi, românii…”. Ceva m-a electrizat!.. Dar nu gândul acestui om, ci verbul acesta – a şupuri, un regionalism pe care îl uitasem, deşi îl ştiam de acasă, din lunca Prutului… Interesantă mentalitate şi viziune asupra destinului nostru istoric. Înţelegem că salvarea fiinţei noastre naţionale este drumul spre VEST, Europa, prin România, dar cum? Nu prin forţele proprii, înfruntând viscolele imperiale ce bat din EST, ci, cumva, tot printr-o şmecherie – să ne lipim de cineva şi să ne şupurim, pe urmă mai vedem noi…
Să fie şi această şupurire o vocaţie – singura noastră vocaţie istorică?
