Rar se intampla sa dai peste o autobiografie pe două voci, dar aceea a lui Al Pacino iese cu bine din această revoluţie a formulei tradiţionale pentru că nici un fragment din îndelungile conversaţii nu pare cosmetizat.
Grobel îşi asumă misiunea de a pune întrebări uneori inadecvate, alteori vizibil nedorite de "subiect", care reacţionează în varii feluri, de la "Ieşi afară din casa mea!" până la a refuza să răspundă prin fredonarea unui cântec. Nu lipseşte nici schiţarea statutului actorului ca pion în sistemul hollywoodian, nici controversele privind statele de plată ale studiourilor şi nici amiciţiile sau rivalităţile din breaslă.
Cum Grobel şi Pacino sunt buni prieteni, luând prânzul în fiecare duminică dacă actorul se află în Los Angeles, jurnalistul calcă şi pe teritoriul minat al vieţii private, şi calcă, şi calcă… Vrea să afle, "on the record", şi ce îi place să mănânce, şi de ce nu s-a căsătorit vreodată şi detalii despre copilărie, beţii sau joburile pre-celebritate – administrator de bloc, băiat de serviciu sau vânzător ambulant de ziare.
Iar Al Pacino, în cuvântul înainte al cărţii, îl iartă pe jurnalist pentru scrierea ei. De altfel, actorul mărturiseşte că şi l-ar fi ales pe Dostoievski pe post de biograf.
"O să fac interviul ăsta, dar nu o să fie aşa cum vrei tu. Sau aşa cum vreau eu. O să fac nişte lucruri să explodeze pe-aici; iar tu trebuie să faci în aşa fel încât să devină ca un joc de-a şoarecele şi pisica. Dar probabil este imposibil să mă faci să renunţ la sistemul meu de apărare", susţine Pacino.
Dar în curând turuie. Da, i-a fost frică de femei, însă îi plac în primul rând cele care ştiu să gătească şi a văzut-o goală pe Madonna; băutura şi iarba au făcut parte din viaţa lui de când se ştie; are pe frigider o cutie de biscuiţi mâncaţi pe jumătate şi se dă în vânt după spaghete şi chifteluţe; înghiţea Valium ca pe bomboane la ceremonia Oscarurilor pe când era nominalizat pentru "Serpico" şi crede că e scandalos că opţiunile Academiei l-au făcut să candideze la categoria actorilor secundari pentru "Naşul".
Şi, evident, declaraţia de care l-ai suspectat întotdeauna: "Nu am avut niciodată o problemă cu faptul că sunt macho. Dar, la modul obiectiv, desigur, pot să simpatizez cu această mişcare (feminismul – n.r.)".
Alfabetul peliculei
În cele 400 de ore de conversaţii dintre Grobel şi Pacino, derulate între 1979 şi 2005, e luată la puricat toată filmografia de peste 40 de titluri a actorului. S-a uitat la materiale nemontate din "Naşul" când era pe punctul de a fi concediat de Francis Ford Coppola, dar tot nu a schimbat direcţia în care îşi ducea personajul.
Pentru debutul său regizoral, "În căutarea lui Richard" – căci Pacino e obsedat de Shakespeare, din care recită la orice oră şi pe care îl proslăveşte pentru un discurs antirasist – nu s-a consultat cu universitari, căci avea o viziune limpede asupra personajului: "Un Shylock care a fost abuzat, chinuit şi a cărui furie îl face să explodeze", "un om împotriva sistemului (…) în tradiţia filmelor «După-amiază de câine» şi «Serpico»", "mai întâi om şi abia apoi evreu".
Marlon Brando reprezintă un reper solid pentru Pacino, care vorbeşte chiar despre "actorii post-Brando", dar glumeşte spunând că atunci când se uită în oglindă se gândeşte la Gary Cooper. Pe scurt, autobiografia lui Al Pacino reprezintă transformarea unui actor într-un peisaj cinematografic, cartografiat în detaliu. Volumul "Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel", în traducerea Sandei Watt, a apărut recent la Victoria Books.
"Când eram puşti nu aveam niciodată bani. Am fost născut şi crescut în sărăcie, iar, mai târziu, când a trebuit să mă descurc singur, nu-mi păsa dacă nu am ce să mănânc. Câştigam 14 dolari pe săptămână.",
AL PACINO
Sursa: Timpul.md
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
