Acestui om i-a fost dat să trăiască între două epoci: una muribundă și cealaltă nouă, abia venind pe lume. S-a născut în epoca Eminescu (a.n.1886) și a trăit o parte a vieții în perioada țaristă și de reforme ale Europei, iar ultimii ani i-a dus în perioada ceaușistă. Preocuparea de bază a profesorului-savant, A. Boldur a fost cercetarea și predarea istoriei umane.

Unii afirmă că biografia unui istoric este istoria cărților publicate. Această părere e justă în foarte mică măsură, deoarece nu tot, ce a trăit și simțit omul în viață, este redat în lucrările lui publicate. Uneori ideile plutesc în aer, în atmosfera epocii, în care trăiești, se discută în presă sau în grai viu, în raporturile complexe dintre destinele, pe care ni le-a hărăzit Dumnezeu.

Omul și destinul

Alții spun că locul de naștere al omului determină personalitatea lui. Nu este nici acesta un adevăr absolut, însă, dacă facem o relație între spațiul geografic, unde s-a născut omul și timpul, în care a trăit, putem zice, că o bună parte din activitatea lui este direcționată de timp și spațiu. Dacă la ele s-ar mai adăuga și moștenirea biologică și spirituală, primite de la strămoși, am putea spune că s-au definit elementele cele mai importante de dezvoltare a omului, destinul personalității sale.

În memoriile sale „Lumini și umbre”, A. Boldur aduce spre cititor momente trăite, durute, realizări și eșecuri. Alexandru Boldur s-a născut în Basarabia, la Chișinău, în anul 1886. Locul, din start, l-a programat să iubească acest spațiu și să scrie despre Basarabia.

Alexandru Boldur a crescut și a fost educat într-o familie cu tradiții vechi românești: mama era descendentă a marelui boier Mihalcea Hâncu (se numea Elena Hâncu), iar tatăl (Vasile Boldur) se trage de la un boier cu nume de Ioan Boldur, român orheian, din secolul al XVI-lea. Au fost rude, prin alianță, cu familia de nobili și savanți, Sibirschi.

Despre timpul în care a trăit și a activat s-a spus, ceva mai sus, de aceea am putea doar adăuga, a fost mai mult decât un Om al timpului său. Alexandru Boldur a fost nu doar un cercetător al istoriei neamului, ci a fost martor ocular sau contemporan cu cele mai mari evenimente istorice, care au zguduit lumea.

Vocea tainică a inimii – Basarabia

În anul 1903, A. Boldur este seminarist și are vederi democratice. Simte că se apropie vijelia revoluționară, guvernul este criticat și se organizează demonstrații, care-l pun pe gânduri pe tânărul în formare. Anul 1905 este cel al răscoalelor țărănești, dar și în orașe lumea se aprindea de la ideea revoluției: elevii împărțeau cărți, broșuri, proclamații pentru a-i lumina pe oameni.

În anul 1915, Alexandru Boldur, locuiește la Petersburg și activează la Ministerul Agriculturii, dar ține relații cu oamenii progresiști ruși, din acele timpuri. Anul 1917, îl prinde pe A. Boldur în Basarabia. Venise pentru puțin timp. Când a revenit la Petersburg, găsise o altă țară: Federația Statelor și fiecare din ele avea un complex mare de drepturi. Nu credea că puterea în statul rus va ajunge în mâinile bolșevicilor, nu prevedea că aceștia vor înființa o dictatură fără seamăn, dictatura unui partid asupra poporului.

În anul 1918, A. Boldur se afla la Petersburg, însă urmărea cu cel mai viu interes viața Basarabiei și când a fost organizat Sfatul Țării, a fost unul dintre primii care a salutat telegrafic înființarea lui. Aștepta să fie chemat acasă de cei care-l cunoșteau; a fost o dorință sinceră, care a întârziat să fie îndeplinită. Vocea tainică a inimii îl chema acasă, în Basarabia.

În anul 1919, Alexandru Boldur împreună cu soția Zinaida, au ajuns tocmai în Crimeea, la Sevastopol. Aici, un timp oarecare, a fost ales viceprimar al orașului, din partea forțelor democratice. În Crimeea, guvernele se schimbau brusc și, la un moment dat, bolșevicii au apărut în Crimeea, s-au confruntat cu francezii. Au învins și jaful rusesc a început. Însă asta a durat doar 2-3 luni, căci bolșevicii, încercuiți de „trupele albe” s-au retras.

Însă, doar peste un an, în noiembrie 1920, armata sovietică a intrat în Sevastopol. A început o nouă perioadă în viața acestui oraș, dar și în viața savantului-scriitor, A. Boldur. În anul 1921, se gândește să se mute la Moscova, a înțeles perfect că drumul spre Basarabia trece prin Moscova. La Moscova, viața l-a aruncat în vâltoarea evenimentelor politice și i s-a ascuțit sentimentul de dreptate socială. La Moscova își dorea să facă cercetări despre Basarabia. În anul 1922, se află la Moscova, unde înțelege că regimul existent este unul velicorus, dictatorial, totuși s-a angajat la Ministerul Agriculturii.

Cercetări și documentări

Dorul de repatriere devenea din ce în ce mai insistent.

În această perioadă a început să studieze aprofundat trecutul istoric al Basarabiei, era conștient că are o datorie supremă față de ea, simțea în sufletul său o chemare. Ideea a devenit o obsesie. În anul 1923, pe căi dificile, pe unele locuri cam ilegale, a ajuns în Basarabia, care era parte a României.

De la Chișinău pleacă spre Cetatea Albă, apoi se duce la București. La îndemnul lui Pan Halippa, se întâlnește cu Constantin Stere, un alt basarabean notoriu. Cu ajutorul lui, a vrut să ia un post de profesor la Universitate, dar nu i-a reușit. În anul 1925, Alexandru Boldur a ajuns la Paris, un oraș minunat, prin semnele de înaltă cultură a poporului francez.

Trăia cu gândul să scrie o carte despre Basarabia și să o publice la Paris, în limba franceză. Așa, credea el, lumea va afla despre provincia Basarabia și, mai ales, avea o datorie față de acest pământ. A început cercetările în arhive și la „Bibliothèque Nationale”. Lucra foarte mult, deși viața la Paris era extrem de grea.

În anul 1926, prima variantă a cărții a fost gata. Era mulțumit de lucrare, dar și de faptul că, la 9 aprilie 1926, s-a născut fiica Nina-Irène, care a avut grijă de bătrânețile istoricului-profesor, A. Boldur. Spre sfârșitul anului 1926, cartea era gata, avea nevoie de bani pentru editare și i-a primit de la Guvernul României, în fruntea căruia se afla generalul Averescu. Cartea a fost tipărită în anul 1927, iar în urma dispoziției generalului Averescu, autorul a primit suma de 13 mii de franci – o adevărată bogăție pentru viața grea, pe care o ducea.

La apariție, cartea „La Bessarabie et les relations russo-roumaines” a fost înalt apreciată de Nicolae Iorga, care se afla la Paris: „Domnule profesor, după câte văd din conținut e o carte scrisă foarte documentat și în folosul României. Te felicit pentru realizare. Dar, te rog să-mi spui: ești român?” Alexandru Boldur i-a povestit profesorului N. Iorga despre proiectul său, zămislit cu mulți ani în urmă, dar realizat abia acum în anul 1926. În martie 1927, într-o binecuvântată zi de primăvară, a sosit la București, cu soția și micuța Nina.

Căile necunoscute ale vieții: urcușuri și coborâșuri

La București, viața l-a pus la multe încercări: n-avea de lucru. A încercat să ia o catedră la universitate, dar n-a fost posibil. Totuși ceva luminos era: au început să se publice articole elogioase despre cartea „La Bessarabie et les relations russo-roumaines”. A încercat, chiar și la Ministerul Instrucțiunii Publice, care ba-i promitea Iași, ba Chișinău. Până la urmă, a ajuns la Cernăuți, dar și aici o mare dezamăgire…

La 1 mai 1927, e la Chișinău, la Catedra de Istorie a Românilor, profesor-suplinitor. Salariul era mic, viața grea, sărăcie. În anul 1928, A. Boldur primește Premiul Fundației „Regele Ferdinand I”, din Iași, în sumă de 60 mii lei și 10 mii – din partea cabinetului regal. În anul 1929, a apărut prima lucrare a lui A. Boldur de istorie a românilor cu titlul „Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828”. În anul 1932, devine profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău, chiar șef de catedră – se socotea un norocos și spunea: „Când soarta se înclină în favoarea ta, deschide larg porțile ca să intre norocul”.

A trăit și a lăsat urme

În anii 1932-1933, publică diferite articole în reviste ale timpului: „Cuvântul”, „Nașa Reci”, „Raza”, mai ales în ziarul „Viața Basarabiei”, întemeiat de Pan Halippa. În anul 1936, se discuta despre ridicarea unui monument al Unirii și A. Boldur a intervenit cu detalii, că acesta ar trebui să fie așa ca „în piatră și bronz trebuie să strălucească un act istoric, plin de sens fundamental pentru întreaga noastră istorie națională, o mare epocă de refacere, căderea în neant a imperiului rusesc și ridicarea steagului românesc în Basarabia”.

În anul 1937, din însărcinarea Primăriei Chișinău, a început să scrie, din materialele pe care le avea deja cercetate, „Istoria Basarabiei”, mai ales că era profesor-titular la Catedra de istorie a românilor, cu privire specială la Istoria Basarabiei de la Facultatea de Teologie din Chișinău. În anul 1938, a venit reforma învățământului superior, unele catedre au fost desființate și A. Boldur a fost repartizat la Facultatea de Litere din Iași. În anul 1939, Alexandru Boldur a scris lucrarea „Muzica în Basarabia”, mai ales că soția Zinaida, a fost o pianistă concertistă. A venit anul 1940, A. Boldur se afla la Iași, Basarabia a fost cedată și i-au rămas la Chișinău multe lucruri, mai ales cărțile.

În iunie 1944, a plecat la Craiova, ca membru al Comisiei de Bacalaureat la Liceul de fete, apoi din cauza războiului, s-a mutat la Zlatna. În septembrie 1944 s-a întors la București. Anul 1947 a fost unul fatal pentru A. Boldur, la doar 61 de ani a fost trimis la pensie. Pensia era de vreo 450 lei, însă banii se devalorizau și era din ce în ce mai greu. În anul 1960 i s-a mărit pensia, până la 1200 lei, iar peste un timp foarte scurt i se retrage pensia.

La 27 martie 1968 sărbătorește, împreună cu Pan Halippa, preotul Vasile Țepordei, preotul Neaga ș.a. aniversarea a 50 de ani ai Unirii Basarabiei cu România. În anul 1969 a apărut lucrarea „Ștefan cel Mare – Voievod al Moldovei”. În anul 1971 călătorește în Spania, Franța, Germania Federală. La Madrid urma să se tipărească cartea despre Ștefan cel Mare, iar marele ziarist român, Pamfil Șeicaru, i-a scris o prefață. În anii 1972-1974, A. Boldur și-a vândut parțial biblioteca, era prea „întinsă”, spunea el.

A trăit mereu în condiții precare, grele, cu chirie, pe la rude, după cum spune însuși A. Boldur, „timp de 26 de ani, în București, am îndurat frigul, ca încetul cu încetul, să adun 26 mii lei pentru un apartament proprietate personală”. A locuit acolo, împreună cu fiica Nina și n-a mai dus grija lemnelor, cărbunilor etc. Avea în sfârșit condiții excelente.

La bătrânețe a fost în grija fiicei Nina Boldur, în apartamentul lor din Drumul Taberei.

Alexandru Boldur a avut niște trăsături distincte: n-a căutat niciodată să se apropie de puternicii zilei sau de persoane din înalta societate. Și-a păstrat originalitatea de profesor și autor – n-a înotat nicicând în ape străine.

AT