Alexandru Tănase: CSI – ultimele vestigii imperiale ale unui trecut care refuză să moară

Săptămâna trecută, Moscova a încercat din nou să tulbure apele la Comrat, organizând o așa-zisă „acțiune de protest”. Pun deliberat ghilimelele, pentru că a fost, probabil, cea mai jalnică manifestație văzută la Comrat în ultima vreme. Cei mai numeroși au fost jurnaliștii; participanții, în schimb, abia dacă depășeau douăzeci de persoane, majoritatea fără a ști prea bine ce caută acolo. Singura explicație coerentă smulsă de la câțiva dintre ei a fost că au venit să-și exprime dezacordul față de „românizarea Moldovei”.

Totul semăna cu o piesă de teatru jucată fără public, într-un decor prăbușit, cu actori care nu știu că spectacolul a fost scos demult din repertoriu. Dincolo de lozincile de circumstanță – precum cerința „eliberării” Evgheniei Guțul sau alte formule reciclate – a răzbătut, totuși, adevăratul motiv al acestei „manifestări”: solicitarea adresată autorităților Republicii Moldova de a renunța la ieșirea din Comunitatea Statelor Independente.

Este una din primele tentative ale Kremlinului de a reacționa la anunțul Chișinăului privind denunțarea acordurilor prin care Republica Moldova a ajuns parte a CSI. Am folosit deliberat această formulă și nu pe cea de „aderare”, deoarece incorporarea Republicii Moldova în CSI nu a fost rezultatul unei opțiuni libere și suverane. Ea s-a produs în registrul clasic al imperialismului rus: presiune militară, șantaj politic și economic, coruperea și intimidarea elitelor locale. CSI nu a fost pentru Chișinău o alegere, ci o constrângere mascată în „consens”. Din această perspectivă, părăsirea acestui țarc postimperial rusesc nu este un capriciu politic, ci o reparație istorică și una din condițiile elementare ale revenirii la normalitate.

Oficial, Rusia a prezentat CSI drept un mecanism „civilizat” de tranziție: o punte între prăbușirea URSS și independența efectivă a fostelor republici, menită să păstreze – chipurile – legăturile economice, infrastructurale și sociale, pentru ca ruptura din 1991 să nu se transforme în haos. În realitate însă, CSI nu a fost niciodată despre economie sau cooperare, ci despre control: un cadru creat pentru a conserva influența Moscovei asupra unui spațiu pe care Kremlinul nu l-a acceptat niciodată ca fiind cu adevărat pierdut.

Pentru Republica Moldova, semnarea de către Mircea Snegur a Protocolului de la Alma-Ata a fost o răscruce: momentul în care am fost împinși – cu baioneta Armatei a 14-a la spate – să abandonăm parcursul firesc către România și Europa, care se reconstruiau după 1989 fără „formate” imperiale și să apucăm drumul spre stepele mongole, acolo unde Rusia își proiecta deja visul unei restaurații post-sovietice. Poate într-o formă mai puțin rigidă și mai puțin ideologizată decât URSS, dar la fel de transparentă în scop: păstrarea zonei de influență a Moscovei asupra unui spațiu pe care îl considera încă „al ei”.

Încercările Chișinăului de a se desprinde de orbita Moscovei, odată cu proclamarea independenței, se făceau dintr-o poziție aproape dezarmată. La doar trei luni de la prăbușirea imperiului, pe malul drept încă staționau unități militare rusești de la Ungheni până la Cahul; instituțiile statului abia începeau să prindă contur; în circulație era rubla sovietică; Republica Moldova nu avea o diplomație funcțională, nici instrumente reale de comunicare externă și nici forțe armate – cu excepția unor unități slab înarmate ale Ministerului de Interne.

Occidentul încă încerca să înțeleagă ce se întâmplă și cum să reacționeze la apariția, pe ruinele imperiului sovietic, a unor state care își doreau să fie independente nu doar pe hârtie, ci și în opțiuni strategice. Iar Republica Moldova era, pentru lumea exterioară, aproape o terra incognita.

Spre deosebire de statele baltice – anexate, ca și noi, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop – ele au avut guverne în exil, iar ocupația lor, spre deosebire de cea a Basarabiei, nu a fost niciodată acceptată de marile puteri ca „realitate legitimă”. Diferența a contat enorm: balticii au intrat în anii ’90 cu un capital juridico-politic pe care noi nu l-am avut, cu o continuitate statală recunoscută și cu un reflex extern de solidaritate. Noi, în schimb, eram obligați să demonstrăm de la zero nu doar că existăm, ci și că avem dreptul de a ne alege singuri viitorul.

Rusia a acționat consecvent și brutal: a declanșat un război propagandistic și informațional împotriva Republicii Moldova, pe care trebuie să recunoaștem că l-am pierdut. Ca retorică, nu se deosebea esențial de ceea ce vedem și astăzi în arsenalul Kremlinului – doar că, între timp, noi am învățat lecția și am început să reacționăm mai lucid la mecanismele de manipulare rusească. Atunci însă, prin intermediul presei rusești și, indirect, al unei părți a presei occidentale care se alimenta din aceleași surse, ni s-a lipit eticheta de „fasciști” și „naționaliști”, gata să declanșeze „purificări etnice” împotriva minorităților, în special a celor rusofone. Dacă analizezi propaganda rusă de la acea vreme, e imposibil să nu observi asemănarea frapantă cu scenariile folosite ca pretext pentru invazia Ucrainei: „naționaliști”, „neo-fasciști”, „genocid”, „denazificare”.

Să ne amintim, de pildă, de falsurile de tip „băiatul răstignit din Donbas”. Pentru noi, la începutul anilor ’90, a circulat o minciună în același registru: că „sângeroasa armată moldovenească” ar fi împușcat la Tighina o nuntă întreagă, cu mire și mireasă. Un fals grotesc, dar eficient, care a fost preluat și tirajat la vremea aceea inclusiv în presa occidentală. Acesta era mecanismul: demonizarea Chișinăului și construirea, de către Rusia, a unor „pretexte morale” pentru a-și justifica prezența, presiunea și, la nevoie, capacitatea de intervenție pe acest teritoriu.

Trebuie să recunoaștem că un rol aparte în aceste scenarii l-au jucat agenții Rusiei, care, la începutul anilor ’90, au reușit să infiltreze și să deturneze segmente ale Mișcării de Eliberare Națională, împingând-o calculat spre gesturi și mesaje radicale, ce nu făceau decât să-i servească Moscovei „mingea la coș”. Rezultatul era previzibil: Rusia obținea exact fotografia de care avea nevoie pentru a-și construi pretexte – „umanitare”, „antifasciste”, „pacificatoare” – și pentru a-și legitima presiunea, ingerința și, la nevoie, intervenția.

Un exemplu emblematic este provocarea orchestrată de KGB-ul rusesc: celebrul „marș al voluntarilor la Comrat”. Scopul a fost limpede: să coaguleze populația din Comrat și Taraclia în jurul Moscovei, sub lozinca apărării „împotriva pericolului genocidului”. În realitate, noi trăisem în pace cu găgăuzii de aproape două secole și nimic nu sugera măcar posibilitatea unui conflict interetnic. Dar provocarea a creat artificial o psihoză colectivă și a oferit separatismului o aparență de „legitimitate” ideologică – atât pe plan intern, cât și în ochii exteriorului.

În paralel, TASS și rețelele diplomatice ale fostei URSS alimentau în exterior imaginea unei Moldove „fasciste”, gata să verse sângele „unui mic popor pașnic”. Iar contextul internațional lucra în favoarea acestei narațiuni: pe fundalul tragediei din Iugoslavia, Rusia își împacheta ingerința în discursul „prevenirii unui nou scenariu iugoslav” pe teritoriul fostei RSSM, pozând în singurul „garant” al păcii în regiune – după ce, în prealabil, contribuise decisiv la fabricarea pericolului.

De aici se explică, parțial, și faptul – incomod, dar real – că americanii au insistat, inclusiv prin vizita secretarului de stat James Baker la Chișinău în februarie 1992, ca Moldova să ratifice Protocolul de la Alma-Ata, ca o condiție pentru recunoașterea diplomatică de jure și deschiderea ambasadei SUA. Presiunile se suprapuneau cu agenda Rusiei, care, deși recunoscuse formal independența Moldovei la 18 decembrie 1991, a stabilit relații diplomatice bilaterale cu Chișinăul abia la 6 aprilie 1992.

În iarna anilor 1991-1992, Chișinăul a fost supus unei veritabile blocade economice și energetice. Rusia a amenințat guvernul cu sistări și blocaje care, în condițiile de atunci, puteau degenera rapid într-o criză umanitară. Prin intermediul structurilor separatiste de la Tiraspol au fost blocate trenurile spre Republica Moldova, s-a agravat penuria de resurse și s-a transmis, fără echivoc, un mesaj: pentru Moscova, economia nu era un domeniu al cooperării, ci o armă.

În același timp, mesajul politic trimis lui Mircea Snegur era simplu și cinic: doar acceptarea CSI ar oferi o șansă pentru o „rezolvare pașnică” a conflictului transnistrean. Cu alte cuvinte: semnezi – ne „temperăm” marionetele de la Tiraspol și Comrat; refuzi – îți escaladăm presiunea, blocada și, la nevoie, războiul.

Clasa politică moldovenească de la acea vreme înțelegea destul de limpede că integrarea în CSI este incompatibilă atât cu o eventuală perspectivă europeană, cât și cu însăși logica unei politici externe suverane. Nu poți clama, cu o mână, ancorarea europeană, iar cu cealaltă să păstrezi apartenența formală la un format conceput tocmai pentru a conserva influența Moscovei în spațiul post-sovietic. De aici și îndârjirea Parlamentului de a nu ceda presiunilor și de a refuza ratificarea acestor documente.

Când pentru Moscova a devenit limpede că Parlamentul de la Chișinău nu va accepta, sub nicio formă, să ratifice tratatele care ar fi consfințit incorporarea Republicii Moldova în CSI, Kremlinul a trecut la faza următoare. Escaladarea violentă a tensiunilor a culminat la 2 martie 1992, când Rusia a declanșat războiul de pe Nistru prin mercenari aduși la Tiraspol din Federația Rusă, cu sprijinul logistic și militar direct al Armatei a 14-a. A fost, în esență, răspunsul imperial la un act de rezistență instituțională: când nu obții supunerea prin tratate, o obții prin forță.

Este necesar să clarificăm și dimensiunea juridică a acestei situații, adesea estompată intenționat în discursul public. Tratatele semnate de președintele Mircea Snegur necesitau, potrivit practicii constituționale, ratificare parlamentară pentru a produce efecte juridice depline. Or, deși Snegur semnase la 21 decembrie 1991 documentul de la Alma-Ata, iar ulterior, în ianuarie 1993, Statutul CSI de la Minsk, prima legislatură a Parlamentului Republicii Moldova (1990-1994) a refuzat sistematic ratificarea acestor acorduri. Subiectul a fost adus de mai multe ori în plen în anii 1992-1993 și, de fiecare dată, s-a lovit de un refuz categoric.

Atâta vreme cât Rusia nu controla Guvernul și Parlamentul de la Chișinău, documentele CSI nu au primit girul legislativ necesar. Din această cauză, apartenența Republicii Moldova la CSI a rămas, pentru o perioadă, suspendată între presiunea externă și rezistența internă. Sub aspect juridic, în anii 1992-1993, Republica Moldova s-a aflat într-o situație ambiguă – ca să nu spun de-a dreptul discutabilă: o participare de facto, fără consacrare juridică internă.

Pentru a înțelege mai bine această anomalie, merită amintit episodul din 2018, când Igor Dodon a mers la Moscova și a anunțat solemn că „este o zi importantă, un moment istoric”, pentru că Republica Moldova ar fi obținut statut de observator în Uniunea Economică Eurasiatică. „Momentul istoric” s-a încheiat chiar în clipa în care a fost rostit: Parlamentul nu a pus nici măcar în discuție acea declarație, iar totul a rămas ceea ce fusese de la bun început – propagandă pentru consum intern. Exact acesta a fost, în esență, și statutul Republicii Moldova în CSI până în 1994: o aderare parafată la nivel prezidențial, dar neratificată de Legislativ.

Momentul culminant al confruntării instituționale a venit la 4 august 1993, când președintele Snegur a cerut, într-o manieră aproape ultimativă, ratificarea Tratatului de aderare la CSI. Deputații au respins această presiune, iar votul a eșuat, declanșând o criză politică ale cărei consecințe aveau să se resimtă mult timp după aceea.

În acest climat tensionat, la 30 ianuarie 1993, Alexandru Moșanu, Ion Hadârcă, Valeriu Matei și Vasile Nedelciuc și-au anunțat demisiile din funcțiile de conducere ale Parlamentului. Ei au calificat explicit drept un abuz de putere decizia lui Mircea Snegur de a semna acordurile CSI fără consultarea Legislativului. Aceste demisii nu au fost un simplu gest simbolic: ele au accelerat dezagregarea coeziunii politice a „Parlamentului Independenței”, au adâncit criza instituțională și au pregătit terenul pentru dizolvarea legislativului și organizarea alegerilor anticipate.

În vidul politic astfel creat, Rusia a acționat metodic și eficient: și-a consolidat influența, a împins în față persoane și structuri controlabile și a contribuit decisiv la formarea unui Executiv asupra căruia a putut exercita, în anii următori, un control aproape total.

Abia după alegerile parlamentare din februarie 1994 s-a produs schimbarea decisivă. Scrutinul a adus la putere o nouă majoritate, dominată de Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), secondat de succesorii politici ai fostului Interfront – „Partidul Socialist” și Mișcarea „Unitate-Единство”. Odată instalată această majoritate, profund dependentă de Moscova și ușor de manevrat de Kremlin, ratificarea acordurilor CSI a devenit nu doar posibilă, ci inevitabilă – la pachet cu introducerea în Constituție a „neutralității”, dar și cu concesiile politico-constituționale prin care s-a fixat statutul special al UTA Găgăuzia (Gagauz Yeri), inclusiv formulele ambigue privind „dreptul la autodeterminare”.

Primul pas major al noului Parlament, imediat după instalare, a fost grăitor: la 26 aprilie 1994 a votat ratificarea Protocolului de la Alma-Ata și a celorlalte documente constitutive ale CSI, consfințind oficial calitatea Republicii Moldova de membru al Comunității Statelor Independente. În termeni politici, nu a fost o simplă procedură, ci închiderea unei paranteze: ceea ce Parlamentul Independenței refuzase, noua majoritate a validat cu o promptitudine suspect de disciplinată.

Privind retrospectiv, este limpede că menținerea apartenenței aproape trei decenii la CSI a fost unul din factorii care au frânat parcursul european al Republicii Moldova. Ieșirea din această structură nu este un capriciu politic, ci o corecție istorică, întârziată, dar inevitabilă.

Astăzi, ieșirea Republicii Moldova din Comunitatea Statelor Independente nu mai este un gest riscant și nici o aventură politică. Statul moldovean nu mai este cel din 1991-1992: izolat, lipsit de recunoaștere internațională, vulnerabil militar și dependent total energetic. Instrumentele de constrângere care au funcționat atunci – șantajul diplomatic, presiunea militară directă, blocadele economice și energetice – și-au pierdut în mare măsură eficiența. Republica Moldova are astăzi alternative reale, parteneriate funcționale și un cadru de securitate politică incomparabil mai solid.

Astfel, ieșirea din CSI nu este doar posibilă, ci obligatorie din perspectiva oricărui proiect serios de integrare europeană. Nu există compatibilitate între menținerea formală într-o structură postimperială dominată de Moscova și angajamentele asumate în relația cu Uniunea Europeană. Nu poți construi credibilitate externă, coerență strategică și predictibilitate instituțională, atât timp cât rămâi ancorat într-un format creat tocmai pentru a împiedica desprinderea fostelor republici sovietice de centrul imperial.

Relațiile comerciale reale nu se bazează pe apartenența la CSI, ci pe acces la piețe, pe reguli clare și pe compatibilitate normativă. Cooperarea cu fostele provincii sovietice se face astăzi prin acorduri bilaterale. CSI nu mai este nici piață, nici mecanism de securitate, nici platformă de dialog eficient. Este o structură golită de conținut, menținută artificial pentru utilitatea ei simbolică în politica externă a Rusiei.

Pentru Comrat, mesajul trebuie să fie limpede și lipsit de isterie: ieșirea din CSI nu este îndreptată împotriva autonomiei găgăuze și nu afectează în niciun fel drepturile minorităților. Dezvoltarea și garanțiile reale ale autonomiei le poate oferi doar Constituția Republicii Moldova și guvernarea de la Chișinău – instituțiile statului, nu centrele de putere din afară. Rusia nu poate oferi Găgăuziei nici prosperitate, nici protecție; poate oferi doar manipulare cinică, folosită ca instrument geopolitic pentru a ține captivă întreaga Republică Moldova într-o zonă gri.

Iar cei 35 de ani de independență demonstrează clar că viitorul prosper al autonomiei găgăuze nu este într-un țarc post-sovietic, oricum s-ar numi el, ci într-un stat funcțional, previzibil și ancorat european.

Pentru Moscova, mesajul trebuie să fie unul sobru: Republica Moldova nu rupe o relație vie, ci se desprinde de o formă fără fond. CSI nu mai este un proiect de integrare, ci un vestigiu al unei epoci în care Rusia refuza să accepte realitatea post-imperială. Ieșirea Chișinăului nu este un act de ostilitate, ci o normalizare firească a politicii externe a unui stat suveran. Statele independente nu cer permisiunea pentru a-și defini viitorul.

În fond, adevărul este simplu și incomod: Republica Moldova nu părăsește CSI pentru că „așa cere Occidentul”. O părăsește pentru că, pentru prima dată după 1991, nu mai este constrânsă să rămână. Iar această ieșire nu este doar un pas procedural, ci o reparație istorică tardivă a unei decizii luate sub presiune, frică și șantaj, într-un moment în care statul moldovean nu avea încă forța de a spune „nu”.