În vara anului 1941, după retragerea trupelor sovietice din Basarabia, în curtea fostului sediu al NKVD din Orhei a fost descoperită o groapă comună.
În ea se aflau cel puțin 40 de cadavre, iar fețele unora dintre victime fuseseră mutilate cu vitriol, pentru a face imposibilă identificarea lor.
Povestea acestei gropi începuse însă cu un an mai devreme, la 28 iunie 1940, când Armata Roșie ocupase Basarabia.
La 3 iulie 1940, Orchestra Simfonică a Basarabiei se întorcea dintr-un turneu de la București. Potrivit relatărilor păstrate despre acest episod, muzicienii au fost opriți în gara Chișinău de autoritățile sovietice, arestați, urcați în camioane și transportați în apropiere de Orhei, unde au fost executați.
Nu știm nici până astăzi motivul pentru care un întreg colectiv artistic ar fi trebuit lichidat. Nu erau militari. Nu erau membri ai unei formațiuni de rezistență. Nu fuseseră capturați cu arma în mână. Erau muzicieni care se întorceau acasă de la București. Doar că, în cele câteva zile cât lipsiseră, casa lor fusese „eliberată” de puterea sovietică.
Au trecut 86 de ani. Uniunea Sovietică nu mai există. Dar „eliberarea” a rămas. Au rămas steagurile, simbolurile și vocabularul imperiului. Și, mai ales, a rămas pretenția Moscovei de a ne spune cum trebuie să numim ceea ce ni s-a întâmplat.
La 24 august, coloana a cincea a Rusiei a marcat la Chișinău, sub pretextul sărbătoririi „eliberării Moldovei de sub ocupația fascistă”, 82 de ani de la ocuparea orașului de către regimul sovietic. Steagul imperiului care a lăsat aici deportări, foamete, represiune și gropi comune a fost purtat din nou, ostentativ, prin centrul capitalei.
Nu este doar nostalgie. Este un mesaj politic. Urmașii ideologici ai acelui regim insistă să aducă trecutul în prezent și, cu fiecare asemenea manifestație, să ne amintească că ei se consideră stăpâni în acest teritoriu.
Nu este prima dată când avem parte de asemenea „festivități”. Este deja a treia oară în acest an când asistăm la același bal al Satanei, cu aceleași decoruri: steaguri sovietice și ale regimului separatist de la Tiraspol, tricouri cu simbolurile fostului imperiu, uniforme, strigăte de „Победа!” și, inevitabil, „Фашизм не пройдёт!”.
Pentru ei, ocupația sovietică este „eliberare”, iar independența Republicii Moldova e un accident istoric. Ziua în care noi sărbătorim desprinderea de URSS este, în logica lor, ziua în care s-a produs ceea ce Putin avea să numească „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”.
Noi sărbătorim independența. Ei deplâng imperiul.
În vocabularul Kremlinului, cuvântul „fascist” și-a pierdut de mult sensul istoric. El nu mai desemnează o doctrină. Desemnează un dușman. Iar un dușman, odată declarat „fascist”, poate fi lichidat.
Ucrainenii au devenit „fasciști” pentru că au refuzat să accepte tutela Moscovei. Europenii sunt „fasciști” pentru că îi ajută să reziste agresiunii militare rusești. În această logică, și moldovenii sunt inevitabil „fasciști”, pentru că insistă asupra unor lucruri foarte simple: nu vrem trupe rusești de ocupație în Transnistria. Nu vrem drone rusești deasupra capetelor noastre. Și nu vrem ca soldații ruși să vină din nou peste noi, să ne ucidă și să ne arunce în gropi comune, așa cum au făcut-o la Orhei sau mai recent în Bucea, Ucraina.
La 35 de ani de independență, constatăm că trăim într-o țară oarecum ciudată, cu cetățeni nu mai puțin neobișnuiți. Oamenii aceștia sunt cetățeni ai Republicii Moldova, dar unii dintre ei nu-i cunosc limba, îi disprețuiesc independența și ies de trei ori pe an în stradă să sărbătorească regimul care a ocupat-o. Republica Moldova, așa cum este ea, cu toate bunele și relele sale, le garantează libertatea de exprimare, libertatea de asociere și dreptul de a manifesta. Iar ei folosesc tocmai aceste libertăți pentru a glorifica regimul care le-a suprimat pe toate. Strigă „Фашизм не пройдёт!” împotriva unui fascism inexistent, purtând steagurile unui imperiu totalitar defunct și repetând propaganda unui regim care, între timp, a degenerat el însuși într-un fascism absolut real.
Cei care reproduc narațiunile neoimperiale ale Rusiei nu insultă doar istoria acestei țări. Ei insultă memoria morților noștri – a celor ridicați noaptea din case, a celor pieriți de foame, a celor deportați și a celor care au rămas fără mormânt. Și o fac nestingheriți: participă la alegeri, apar zilnic la televiziuni și defilează prin centrul capitalei sub simbolica defunctei URSS și a regimului separatist de la Tiraspol, strigând „Фашизм не пройдёт!”. Nimeni nu-i împiedică. Nimeni nu-i pedepsește. Pentru că libertatea pe care statul acesta le-o garantează celor vii le permite, paradoxal, să batjocorească memoria celor pe care regimul lor i-a trimis la moarte.
Mai întâi ocupi cuvintele. După aceea devine mult mai ușor să ocupi teritoriile.
Imperiile nu stăpânesc numai teritorii. Pentru a le putea stăpâni vreme îndelungată, ele încearcă mai întâi să stăpânească limbajul prin care oamenii înțeleg ceea ce li se întâmplă.
Dacă Moscova hotărăște cine este „fascist”, cine e „eliberator”, ce înseamnă „agresiune” și ce trebuie numit „apărare”, jumătate din operațiune este deja făcută. Nu mai trebuie să justifici ocupația. E suficient să-i schimbi numele.
Astfel, ocupația devine „eliberare”. Rezistența celui ocupat devine „fascism”. Agresiunea devine „apărare”. Iar agresorul, după ce trece granița altui stat cu tancurile, poate pretinde că el este, de fapt, victima.
După ce schimbi sensul cuvintelor, începi să schimbi și frontierele. Exact acesta este mecanismul pe care îl aplică astăzi în Ucraina. Rusia invadează, dar spune că se apără. Armata ucraineană își apără propriul teritoriu, dar este declarată „fascistă”. Armata rusă ocupă teritorii străine, dar se numește „eliberatoare”. Iar orașele pe care le distruge sunt, în limbajul Kremlinului, orașe pe care le „eliberează”.
Dacă tot a venit vorba despre „eliberare”, mi-am amintit de o întâmplare de acum mai mulți ani.
Eram la un prânz cu ministrul de Externe al Lituaniei, Linas Linkevičius, cunoscut pentru umorul său sec și pentru aforismele politice. La un moment dat, m-a întrebat:
– Who are the best peacekeepers in history?
Am ridicat din umeri.
– The Russians. Because whenever they occupy a piece of territory, they keep it.
Mi-a rămas în minte gluma aceasta. Poate pentru că, dincolo de ironie, rezumă într-o singură frază o veche practică imperială: ocupi un teritoriu, îl păstrezi și, după o scurtă perioada de timp, începi să le explici celor care locuiesc acolo că, de fapt, i-ai eliberat.
Noi am simțit foarte bine, pe pielea noastră, ce a însemnat acel piece of territory pe care Uniunea Sovietică l-a ocupat în 1944 și l-a kept pentru următoarele aproape cinci decenii. Știm și ce s-a întâmplat cu oamenii care locuiau pe el.
De aceea, dacă tot ni se cere astăzi să numim anul 1944 „eliberare”, poate că este cazul să scoatem cuvântul din vocabularul propagandei și să-l confruntăm cu faptele.
Cu sutele de mii de oameni mobilizați și trimiși pe front sau la muncă forțată. Cu morții din gropile comune. Cu foametea. Cu deportările. Cu colectivizarea și orașele noastre distruse. Cu nimicirea fizică a elitelor și dezrădăcinarea unei societăți întregi. Cu un ansamblu de politici care, prin amploarea, cruzimea și consecințele lor, au căpătat dimensiunile unor politici genocidare.
Poți numi ocupația „eliberare” de un milion de ori. Morții rămân morți. Deportații rămân deportați. Iar gropile comune nu devin monumente ale eliberării numai pentru că așa a decis propaganda.
De aceea, a defila astăzi prin Chișinău cu simbolurile acelui regim nu este un exercițiu inocent de memorie istorică. Este un mesaj. Unul cât se poate de cinic, adresat nouă, celor care trăim aici: să nu uităm cine a fost stăpânul și cine a venit cu tancurile. Să nu uităm că ei au fost cei care ne-au ridicat bunicii din case, ne-au deportat familiile, ne-au înfometat părinții și ne-au umplut pământul de gropi comune. Iar acum vin sub aceleași steaguri și ne cer nu doar să uităm toate acestea, ci să le numim „eliberare”.
Și tocmai de aceea, trebuie să ne lămurim ce a adus, în realitate, această „eliberare” din 1944 a Basarabiei și ce fel de regim s-a instalat aici odată cu ea.
Chișinăul „eliberat”, transformat de armata roșie în ruine
Chișinăul este, poate, unul dintre cele mai tragice exemple ale acestei „eliberări”. Există un fapt pe care mitologia sovietică l-a preferat întotdeauna în plan secund: marile lupte ale operației Iași-Chișinău nu s-au purtat pe străzile Chișinăului. Confruntările decisive s-au desfășurat în mare parte în afara orașului. Și totuși, la sfârșitul războiului, Chișinăul era o ruină.
Un oraș în care nu se dăduse marea bătălie arăta ca un oraș peste care trecuse frontul.
Distrugerea începuse încă din 1941, odată cu retragerea sovietică. Aplicând politica pământului pârjolit, autoritățile sovietice au aruncat în aer și au incendiat cele mai importante clădiri ale Chișinăului. Orașul trebuia abandonat, dar nu înainte de a fi mutilat.
În 1944, sovieticii s-au întors. Aviația sovietică a lovit din nou Chișinăul, la o scară greu de explicat numai prin necesitățile militare ale cuceririi. Există inclusiv relatări potrivit cărora bombardierele care nu reușeau să-și descarce întreaga încărcătură asupra rafinăriilor de la Ploiești aruncau bombele rămase deasupra Chișinăului înainte de întoarcerea la bază. Alte documente sovietice sunt și mai greu de ignorat: ordinele de luptă indicau drept țintă chiar orașul Chișinău, inclusiv centrul acestuia. De aici o întrebare simplă, pe care istoriografia sovietică a avut toate motivele să o evite: de ce trebuia distrus în asemenea proporții un oraș în care nu urma să se dea o mare bătălie urbană?
Militar, asemenea proporții ale distrugerii sunt greu de explicat. Privind însă ceea ce avea să urmeze, rezultatul este limpede: vechiul Chișinău trebuia să dispară. Și, în mare parte, a dispărut.
Soarta orașului ucrainean Mariupol ne permite astăzi să înțelegem mai bine această logică. Dispar clădirile și reperele vechi, pleacă sau mor oamenii, se schimbă instituțiile, simbolurile și memoria publică. La sfârșit rămâne același punct pe hartă, dar nu mai este același oraș.
Ceva asemănător s-a întâmplat cu Chișinăul sub Stalin. Nu erau distruse doar clădirile. Era ștearsă de pe fața pământului însăși lumea căreia îi aparținuseră acele clădiri. Astfel, o mare parte din Chișinăul interbelic, orientat cultural și instituțional spre România și Europa, a dispărut. Peste ruinele lui avea să fie construit treptat un alt Chișinău din beton armat – cu alți oameni, alte instituții, alte simboluri și, mai ales, cu o altă memorie.
În ianuarie 1951, la aproape șapte ani după „eliberare”, tânărul Ion Druță găsea un Chișinău care încă își purta rănile la vedere. În „Căsuța de la Răscruce”, el descria cum arăta orașul începutului anilor ’50 printre ruine, resturi de clădiri și acele mormane de piatră rămase în peisajul cotidian.
Din vechiul Chișinău, cu cafenelele, cofetăriile, casele și atmosfera lui urbană, nu rămăsese nimic. Druță descoperă un oraș sărac și cenușiu, cu terenuri printre ruine, mormane de piatră și un fond locativ devastat.
Transformarea nu era numai arhitecturală. Se schimba și populația orașului. Veneau masiv cadre sovietice, militari demobilizați și funcționari ai aparatului de partid și de stat. Funcțiile din noua administrație erau ocupate de oamenii regimului veniți de peste Nistru. Peste ruinele orașului vechi se instala astfel, la propriu și la figurat, lumea sovietică.
Privit în acest context, spectacolul din urmă cu câteva zile capătă o semnificație profund obscenă. Urmașii politici ai acelor „eliberatori” defilează astăzi cu simbolurile imperiului sovietic pe străzile unui oraș pe care același imperiu l-a bombardat, l-a lăsat în ruine, l-a repopulat cu oamenii săi, l-a remodelat după propriul chip și, în cele din urmă, l-a obligat să-i fie recunoscător.
De la distrugerea orașului la distrugerea oamenilor
Distrugerea Chișinăului a fost doar partea vizibilă a ceea ce a însemnat revenirea puterii sovietice în Basarabia în 1944. Dincolo de clădirile aruncate în aer și cartierele transformate în ruine, începe o istorie mult mai întunecată – istoria oamenilor arestați, torturați, deportați, înfometați sau trimiși la moarte de regimul care pretindea că venise să-i „elibereze”.
Există însă un episod mult mai puțin cunoscut al anului 1944, care spune poate mai mult decât multe statistici despre mecanica morții pe care regimul bolșevic o transformase în politică de stat. Este povestea prizonierilor militari români de la Bălți.
După 23 august 1944, când România a încetat ostilitățile împotriva Aliaților, Armata Roșie a continuat să dezarmeze și să captureze un număr foarte mare de militari români. O parte au fost trimiși în captivitate în interiorul Uniunii Sovietice. Mărturiile păstrate vorbesc însă și despre execuții sumare.
Potrivit relatărilor despre aceste evenimente, în zona mlăștinoasă a luncii Răutului ar fi fost concentrați aproximativ 50.000 de militari – români, germani și maghiari. O parte au fost deportați în lagăre din Siberia și Kazahstan, unde mulți și-au găsit sfârșitul. Despre cei rămași la Bălți, mărturiile sunt și mai cumplite. Au fost duși în mlaștină și obligați să-și sape propriile morminte. Au fost împușcați de militarii NKVD, iar trupurile lor aruncate în gropile pe care tocmai le săpaseră. Nu știm nici astăzi câți au fost. Nu știm toate numele lor. Nu știm întinderea tuturor gropilor.
Marșul neoimperial de la Chișinău este, simbolic, a doua asasinare a acestor oameni. Prima dată au fost împușcați și aruncați în gropi comune. Astăzi le este asasinată memoria: prin centrul capitalei sunt purtate cu mândrie steagurile regimului care i-a ucis, iar crima e celebrată sub numele de „eliberare”.
Mobilizarea – prima mare hemoragie
Regimul sovietic abia revenise în Basarabia, iar una dintre primele sale ținte a fost să-i ia bărbații. Mobilizarea forțată a început odată cu reocuparea teritoriului dintre Prut și Nistru. Până atunci, prezența moldovenilor în Armata Roșie fusese infimă. În doar câteva luni însă, încorporările au căpătat proporțiile unei operațiuni de masă.
Estimările diferă, dar toate descriu aceeași proporție uriașă: între 240.000 și 300.000 de basarabeni ar fi fost mobilizați în Armata Roșie în cursul anului 1944.
Au fost mobilizați inclusiv adolescenți. Potrivit datelor disponibile, numai din generația născută în 1927, au fost recrutați circa 57.000 de copii cu vârsta între 17-18 ani. Băieți de 18, 19, 20 sau 21 de ani erau luați aproape direct de la plug, îmbrăcați într-o uniformă pe care abia învățaseră să o poarte și, fără nici o pregătire, erau trimiși în cele mai sângeroase confruntări din Polonia, Germania și Prusia Orientală.
Statistica sovietică ne-a lăsat o cifră teribilă: aproximativ 58.000 de militari înregistrați etnic drept „moldoveni” au murit pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial.
Aceasta a fost prima mare hemoragie umană a Basarabiei după „eliberare”. Privită împreună cu ceea ce avea să urmeze – foametea, deportările, colectivizarea și represiunea – mobilizarea din 1944 capătă o semnificație mult mai întunecată. Regimul a luat zeci de mii dintre cei mai tineri bărbați ai unei populații pe care o considera ostilă, i-a trimis la moarte sigură în unele dintre cele mai sângeroase lupte ale războiului. Efectul a fost devastator: Basarabia își pierdea, în numai câteva luni, zeci de mii dintre cei mai tineri bărbați ai săi.
După ce au nimicit bărbații tineri, au lovit familiile lor
După mobilizarea masivă au venit rechizițiile și foametea din 1946-1947. Colectivizarea forțată. Deportările. Represiunea împotriva Bisericii, a intelectualității, a țăranilor înstăriți și a tuturor celor pe care noul regim îi putea înscrie în categoria elastică a „elementelor antisovietice”.
Mai întâi îi luai țăranului fiul și îl trimiteai pe front. Apoi îi luai grâul. Când satul rămânea fără pâine, îi explicai că foametea este consecința secetei. După aceea îi luai pământul și gospodăria și îl împingeai în colhoz. Iar dacă se împotrivea, îl declarai „culac”, îl urcai împreună cu familia într-un vagon și îl trimiteai în Siberia sau Kazahstan.
La doi ani după „eliberare”, Basarabia ajunsese la limita unei catastrofe umanitare. Datele arhivistice utilizate în cercetările recente indică aproximativ 130.000-135.000 de morți ca urmare imediată a subnutriției și bolilor, în timp ce alte estimări istorice ridică bilanțul foametei spre 200.000 de victime. În documentele regimului apar și 153 de cazuri de canibalism.
Mai apoi, au urmat deportările. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, regimul sovietic a declanșat Operațiunea „Sud”. Într-o singură operațiune au fost ridicate 11.281 de familii – 35.796 de oameni. Printre ei se aflau 11.889 de copii, 14.033 de femei și 9.864 de bărbați. Pentru deportarea lor au fost mobilizate 30 de trenuri și 1.639 de vagoane, cu destinația Tiumeni, Kurgan, Irkutsk, Kemerovo, Cita, Altai și alte regiuni îndepărtate ale imperiului sovietic.
În locul celor morți, deportați sau alungați, regimul sovietic a adus masiv populație din alte regiuni ale URSS – cadre de partid, funcționari, militari demobilizați, specialiști și muncitori – schimbând profund structura demografică și etnolingvistică a orașului. Privit împreună cu deportările, represiunea și eliminarea vechilor elite, acest transfer de populație capătă trăsăturile unei inginerii demografice, cu un evident element de purificare etnică și culturală.
Consecințele acestei politici nu au dispărut odată cu Uniunea Sovietică. Opt decenii mai târziu, prin centrul aceluiași Chișinău, succesorii morali ai celor care au comis aceste atrocități defilează sub steagurile imperiului defunct și strigă „Фашизм не пройдёт!”.
Privite separat, toate aceste politici aveau denumiri birocratice: mobilizare, rechiziție, colectivizare, combaterea chiaburimii, luptă împotriva elementelor antisovietice. Fiecare avea ordinul ei, instituția ei și justificarea ei oficială. Privite împreună, însă, ele conturează mecanismul unor politici cu efecte genocidare, care au lovit succesiv aceeași populație și i-au distrus o parte importantă din structura umană, economică și socială.
Niciuna dintre aceste politici nu purta în documentele sovietice numele de crimă. Toate aveau denumiri administrative impecabile. Morții însă erau cât se poate de reali.
Gulagul a învins Auschwitzul
Invazia Basarabiei de către Armata Roșie n-a însemnat doar sfârșitul dominației naziste. A însemnat instaurarea comunismului. Iar ceea ce s-a întâmplat aici avea să se repete, în forme și ritmuri diferite, într-o mare parte a Europei de Est. România, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia și partea răsăriteană a Germaniei au intrat sub controlul Moscovei. Au urmat lichidarea pluralismului politic, transformarea alegerilor într-o formalitate, naționalizările, colectivizarea, poliția politică, cenzura, închisorile și eliminarea elitelor incomode.
De aceea, pentru aceste popoare, anul 1945 are inevitabil două chipuri. Unul este înfrângerea nazismului – o victorie reală, plătită cu milioane de vieți. Celălalt este instaurarea unei noi dominații la fel de criminale, care avea să dureze aproape jumătate de secol. De fapt, Gulagul a învins Auschwitzul.
Noi, basarabenii, avem propria noastră contabilitate a acestei „eliberări”: mobilizații din 1944, morții de pe front, foametea din 1946-1947, deportații, gospodăriile confiscate, bisericile închise, elitele distruse și satele mutilate demografic.
Nu este, așadar, deloc surprinzător că popoarele care au cunoscut timp de 45 de ani, pe propria piele, „binefacerile eliberării” sovietice refuză astăzi versiunea festivistă a istoriei, scrisă la Moscova.
Pentru Kremlin, însă, această versiune a trecutului este indispensabilă tocmai pentru proiectele sale imperiale din prezent. Dacă Rusia a fost „eliberatoare” atunci, își poate revendica mai ușor dreptul de a „elibera” din nou. De aici nevoia de steaguri sovietice, de „Победа!”, de „Фашизм не пройдёт!” și de coloane care defilează inclusiv prin Chișinău. Falsul istoric despre „eliberare” pregătește justificarea politică a expansionismului de astăzi.
Aici trebuie să revenim la misiunea coloanei a cincea care a defilat prin Chișinău.
Nu cred că asemenea manifestații mai pot fi privite ca simple excentricități ale unor nostalgici după Uniunea Sovietică. Și nici ca niște inofensive exerciții de memorie istorică. Ele sunt un mesaj, care pe care însăși autorii l-au definit cât se poate de clar: „Наши уже близко”.
Noi, ca societate, nu avem dreptul să acceptam așa ceva. Pentru noi, toate acestea nu sunt capitole dintr-un manual. Sunt morții noștri. Sunt bunicii ridicați noaptea din case. Sunt copiii trimiși pe front. Sunt oamenii morți de foame. Sunt familiile urcate în vagoane de vite și trimise să piară în Siberia. Sunt cei împușcați și aruncați în gropi comune.
Iar când succesorii morali ai acelor criminali defilează prin centrul Chișinăului sub steagul regimului care a făcut toate acestea și ne cer să-l numim „eliberator”, nu mai avem de-a face doar cu o interpretare diferită a istoriei. Este o insultă adresată memoriei morților noștri și o formă de intimidare simbolică a celor vii. Este felul în care imperiul ne amintește periodic: am fost aici și putem reveni.
Până acum am acceptat toate acestea în numele libertății de exprimare. Și este bine că Republica Moldova garantează libertatea de exprimare. Tocmai aceasta ne deosebește de regimul pe care ei îl glorifică. Dar libertatea de exprimare nu ne obligă să ne construim propriul rug funerar.
Republica Moldova a condamnat oficial regimul comunist totalitar sovietic și crimele sale. Cred că a venit timpul să facă și pasul următor. Parlamentul ar trebui să examineze serios introducerea unor sancțiuni penale pentru negarea, justificarea și glorificarea publică a crimelor regimului comunist totalitar, într-un cadru juridic riguros, compatibil cu libertatea de exprimare și rezervat manifestărilor care justifică ori glorifică crimele totalitare, nu simplelor opinii istorice.
Europa a înțeles de ce negarea și glorificarea crimelor nazismului nu pot fi tratate întotdeauna ca simple opinii. Nu văd de ce morții comunismului ar trebui să aibă dreptul la mai puțină memorie și mai puțină demnitate.
Nu pentru a ne răfui cu cineva, ci pentru a trasa o limită. O limită dincolo de care începe demnitatea morților noștri. Nu putem pretinde că ne respectăm propria istorie câtă vreme acceptăm ca memoria celor uciși, deportați și înfometați să fie călcată în picioare, chiar în centrul Chișinăului, sub steagurile regimului care le-a făcut toate acestea.
Un stat poate fi tolerant. Poate suporta inclusiv opinii care îl contestă. Dar nu este obligat să privească indiferent cum, în centrul propriei capitale, sunt glorificate regimul și simbolurile sub care cetățenii săi au fost deportați, înfometați și uciși.
Libertatea nu înseamnă obligația de a sta nemișcați atunci când cineva vine, sub steagul călăilor, să scuipe în memoria morților noștri.
