În Europa Centrală și de Est există realități istorice care nu pot fi înțelese prin grilele simple ale Occidentului contemporan. Una dintre ele este relația dintre identitatea națională și credința religioasă. În societățile care au trecut prin ocupații, imperii și proiecte sistematice de deznaționalizare, Biserica n-a fost doar o instituție a credinței. Ea a devenit adesea un refugiu al memoriei colective, al limbii, al culturii și al identității naționale. Basarabia este unul dintre aceste cazuri.
În această logică, vreau să încep acest text cu o precizare. Nu am fost niciodată un militant religios și nici un om care să-și explice lumea exclusiv prin religie. Dintre teoria Sfintei Treimi și teoria separației puterilor în stat, cea de-a doua mi-a fost întotdeauna mai apropiată. Viața m-a purtat mai mult prin biblioteci de drept constituțional decât prin tratate de teologie. Dar odată cu trecerea anilor am înțeles că există lucruri care nu pot fi despărțite cu bisturiul logicii. Memoria, credința, cultura și identitatea fac parte din această categorie. Nu ai cum să le separi, fără să descoperi că rănești ceva din fiecare.
Noi, cei din generația ’88, am înțeles creștinismul prin simplitatea și profunzimea tulburătoare ale părintelui Arsenie Boca, opera teologică monumentală a părintelui Dumitru Stăniloae și mărturia de viață a părintelui Arsenie Papacioc. După 1989 l-am descoperit pe Nicolae Steinhardt. Evreul care, trecând prin infernul lagărelor comuniste, a găsit în creștinism nu refugiul unei frici, ci expresia supremă a libertății interioare. Intelectualul care a înțeles că demnitatea umană poate supraviețui chiar și atunci când statul încearcă să distrugă totul.
Uneori, istoria ni se dezvăluie prin cărți. Alteori, prin întâlnirea cu oameni care au traversat-o și care poartă în ei urmele ei nevăzute. Am avut privilegiul rar de a-l cunoaște și de a petrece câteva săptămâni alături de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, una dintre marile conștiințe ale rezistenței anticomuniste românești.
Astfel, am ajuns să înțeleg că în Basarabia creștinismul românesc și identitatea românească au împărțit același destin. Au fost marginalizate împreună, persecutate împreună și au supraviețuit împreună. Nu pentru că ar fi fost același lucru, ci pentru că istoria le-a obligat să se apere una pe cealaltă.
În acest context, Mitropolia Basarabiei reprezenta continuitatea unei memorii istorice pe care ocupația sovietică încercase să o distrugă. Reprezenta legătura firească dintre Basarabia și spațiul spiritual românesc și dovada că, după decenii de rusificare și deznaționalizare, firul istoriei nu fusese rupt definitiv.
La prima vedere, scandalul care a zguduit săptămâna trecută Mitropolia Basarabiei poate părea unul dintre acele episoade care apar periodic în viața marilor instituții. Mitropolia Basarabiei nu este nici prima și, cu siguranță, nici ultima instituție care se confruntă cu asemenea situații. O asemenea interpretare ratează însă esențialul.
Pentru a înțelege originea acestei crize, trebuie să privim dincolo de scandalul de moment și să ne întoarcem la procesul de emancipare religioasă a Basarabiei și la rolul pe care acesta l-a jucat în renașterea națională dintre Prut și Nistru.
Când vorbim despre Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia sfârșitului anilor ’80 și începutului anilor ’90, ne gândim aproape automat la limba română, alfabetul latin și reafirmarea identității românești. Toate acestea au fost, fără îndoială, piloni fundamentali ai renașterii naționale. Există însă o altă dimensiune, trecută în mod nejustificat cu vederea, deși importanța ei a fost comparabilă: eliberarea vieții religioase de sub controlul Moscovei și recuperarea autonomiei spirituale a comunității românești din Basarabia.
La sfârșitul anilor ’80, nemulțumirea față de controlul Patriarhiei Moscovei asupra vieții religioase devenise evidentă. Mitropolitul Serapion (Nicolae Fadeev), trimis la Chișinău de Moscova în 1978, simboliza nu doar autoritatea ecleziastică a vremii, ci și politica de rusificare a spațiului spiritual basarabean. Serapion a fost un personaj la fel de odios ca Victor Smirnov, secretar II al PCM din RSSM.
De aceea, revendicările epocii nu se limitau la limbă și alfabet. Presa timpului reflectă constant cererea de înlăturare a lui Serapion și de aducere la conducerea Bisericii a unui ierarh apropiat tradițiilor și sensibilităților majorității populației.
În vara anului 1989, Moscova a cedat. Serapion a fost retras, iar la conducerea Bisericii Ortodoxe din Moldova a fost numit actualul Mitropolit Vladimir, un etnic român originar din regiunea Cernăuți.
Privită retrospectiv, aceasta a fost una dintre primele victorii ale emancipării religioase din Basarabia – pe lângă limba de stat și revenirea la alfabetul latin, am reușit și o formă de emancipare religioasă, înlăturând un simbol al dominației moscovite și aducând la conducerea Bisericii un ierarh perceput atunci ca apropiat identității majorității populației.
Astăzi pare neverosimil, dar după înscăunarea Mitropolitului Vladimir, relațiile dintre Chișinău și Biserica Ortodoxă Română au cunoscut o încălzire fără de precedent. Au început schimburi de studenți teologi, colaborări instituționale și contacte tot mai intense între cele două spații bisericești. După 1990, sute de tineri din Basarabia plecau la studii teologice în România, iar legăturile spirituale și culturale dintre cele două maluri ale Prutului se refăceau treptat după deceniile de izolare sovietică.
La acel moment, foarte puțini vedeau ideea reactivării Mitropoliei Basarabiei ca pe o contrapondere la structura aflată sub jurisdicția Moscovei. Așteptarea dominantă era una de revenire la normalitate: refacerea legăturilor istorice cu Biserica Română și reintegrarea treptată a clerului basarabean în spațiul spiritual și cultural din care fusese separat artificial după 1944.
Tocmai această evoluție începea însă să îngrijoreze atât Moscova, cât și cercurile politice agrariene și românofobe care dominau Republica Moldova la începutul anilor ’90. Pentru Kremlin, apropierea dintre clerul basarabean și Biserica Ortodoxă Română avea implicații mult mai profunde decât cele strict religioase. Dacă procesul ar fi continuat firesc, el ar fi condus inevitabil la normalizarea raporturilor canonice și la o absorbție a spațiului religios basarabean cu cel românesc – exact ceea ce Moscova își dorea cel mai puțin.
În acest context, pe scenă au urcat Iurie Roșca și ortacii săi. Din perspectiva de astăzi, este dificil să nu observăm că intervenția lor a avut ca efect deturnarea unui proces care evolua organic. În locul unei apropieri graduale și al unei posibile reunificări a spațiului bisericesc românesc dintre Prut și Nistru, a fost promovat un proiect care a produs noi linii de separare și noi motive de conflict. Așa cum s-a întâmplat și cu întreaga mișcare de renaștere națională, energia acumulată de societate a fost deturnată într-o direcție care a servit mai degrabă logica fragmentării decât pe cea a reunificării.
Oportunitatea pentru această deturnare a apărut la 9 aprilie 1992, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat declarația istorică prin care reafirma că nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei și nici consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov. Pentru prima dată după aproape jumătate de secol, se deschidea oficial perspectiva restabilirii unei structuri canonice care existase legal încă din 1925.
Moscova a înțeles imediat semnificația acestui moment. Iar vechile structuri de influență sovietice au înțeles că, dacă nu mai pot împiedica deschiderea porții, trebuie să controleze cine va intra prin ea.
Trebuie să înțelegem că în anul 1992, KGB-ul nu dispăruse – ci își schimbase doar denumirea și metodele de lucru. Astfel, la 14 septembrie 1992 a fost convocată o așa-zisă „Adunare Eparhială”, în care se regăseau o serie de persoane controlate sau influențate de vechile structuri sovietice de securitate. La aceasta ședință a fost decisă reactivarea Mitropoliei Basarabiei și desemnarea episcopului Petru Păduraru drept locțiitor de mitropolit.
La acea dată, Petru Păduraru se confrunta deja cu vulnerabilități personale de aceeași natură cu cele care au stat la baza scandalului ce zguduie astăzi Mitropolia Basarabiei. Din aceleași motive, el fusese îndepărtat anterior din Mitropolia Moldovei. Acesta era, de fapt, un secret al lui Polichinelle, cunoscut nu doar de servicii, ci și de o mare parte a comunității bisericești. Tocmai această vulnerabilitate, care îl făcea șantajabil, a reprezentat principalul său atu în ochii celor care căutau o persoană controlabilă, nu o autoritate morală. Astfel, în locul unei personalități capabile să unească majoritatea clerului în jurul unui proiect istoric, în fruntea Mitropoliei Basarabiei a fost instalată o persoană lipsită de autoritate morală și fără o anvergură teologică deosebită, în schimb ușor de influențat și controlat.
În Biserică, la fel ca în orice breaslă, oamenii își cunosc reciproc atât calitățile, cât și slăbiciunile colegilor. Iar autoritatea morală nu poate fi acordată prin decret. Aceasta explică de ce o parte importantă a clerului basarabean a privit cu rezerve reactivarea Mitropoliei Basarabiei încă din primul moment. Nu pentru că s-ar fi opus revenirii la tradiția bisericească românească, ci pentru că aveau serioase îndoieli privind modul în care era construit proiectul și persoanele puse să îl reprezinte.
Privind astăzi lucrurile retrospectiv, este greu să nu observăm că rezultatul a convenit perfect intereselor Moscovei. Prin înscăunarea lui Petru Păduraru, posibilitatea ascensiunii în timp a unei figuri puternice, cu autoritate morală incontestabilă – de talia regretatului episcop Dorimedont de Edineț și Briceni sau a altor personalități respectate ale vremii – a fost practic eliminată.
În aceeași ordine de idei, este relevantă situația unor preoți cunoscuți pentru convingerile lor românești ferme, care se bucurau de autoritate morală și de influență reală în comunitățile lor, ce au fost, de facto, ținuți la distanță de centrul de decizie al Mitropoliei Basarabiei. Cazurile preoților Ioan Ciuntu, Petru Buburuz sau Pavel Borșevschi sunt sugestive în acest sens. Conștienți de sursa de șantajabilitate în conducerea noii structuri, unii dintre ei au preferat să solicite subordonare canonică directă față de Patriarhia Română, evitând pe cât posibil să se intersecteze cu ex-Mitropolitul Petru și cei care îl controlau din umbră.
Astfel, o inițiativă care ar fi trebuit să simbolizeze reconectarea Basarabiei la propria sa tradiție spirituală și istorică a pornit la drum cu un deficit major de credibilitate. În locul unui proiect capabil să unească majoritatea clerului în jurul ideii unei reparații istorice, a apărut o structură contestată și incapabilă să producă ruptura strategică de influența religioasă rusă pe care mulți o așteptau la începutul anilor ’90.
Un obiectiv-cheie al strategiei rusești la acea vreme a fost delegitimarea sistematică a tot ceea ce era românesc în Basarabia. Orice instituție asociată, fie și simbolic, cu România trebuia împinsă la periferia vieții publice și menținută într-o stare de marginalitate controlată. Exact cum gașca lui Roșca a reușit să transforme Frontul Popular din Moldova, din principalul vehicul politic al Mișcării de Eliberare Națională într-un partid marginal – anexă a lui Voronin, la fel și Mitropolia Basarabiei trebuia redusă la statutul unei structuri minoritare, fără nici o pretenție să devină un centru real de autoritate spirituală și socială.
Logica era aceeași peste tot. Sondajele trebuiau să „confirme” că românii reprezintă doar 5 % din populație, prin urmare, și alte instituții românești trebuiau să ocupe aproximativ aceeași pondere în spațiul public. Românismului i se permitea să existe, dar să nu conteze. Să vorbească, dar să nu influențeze. Să fie prezent, dar numai la periferia societății. Centrul de putere, centrul identitar și centrul de loialitate trebuiau să rămână la Moscova. În această construcție, tot ceea ce era românesc trebuia să fie redus la condiția unui fenomen marginal, tolerat atât timp cât nu devenea suficient de puternic pentru a schimba raportul de forțe din societate.
Un alt obiectiv era crearea unei noi linii de fractură în societate. Acest lucru se înscria perfect în vechea strategie rusă a identităților diluate și concurente. După ce populația fusese împărțită artificial în „moldoveni” și „români”, apărea încă o delimitare: între credincioșii „patrioți” și credincioșii „vânduți rușilor”. Cu cât identitățile sunt mai fragmentate, cu atât scade capacitatea societății de a formula un proiect comun și de a rezista influențelor externe. Logica imperială rusească nu presupune în mod neapărat rusificarea completă, ci menținerea unei stări permanente de confuzie identitară, în care nimeni nu mai știe exact cine este, cărei comunități aparține și încotro se îndreaptă.
În această construcție politică, românilor nu li se rezerva rolul de națiune constitutivă, ci cel de grup tolerat, redus la o condiție cvasi-minoritară. De altfel, ceea ce avea să legitimeze oficial Mark Tkaciuk peste mai bine de un deceniu – teoria potrivit căreia românii trebuie tratați drept o „minoritate națională”, alături de țigani (rromi) – nu a fost decât expresia doctrinară a unei strategii rusești puse în practică încă de la începutul anilor ’90.
Finalmente, punctele sensibile personale ale Mitropolitului Petru, dublate de dependența sa aproape totală de gașca lui Roșca, au condamnat Mitropolia Basarabiei la un rol mult sub potențialul ei istoric. În loc să devină principalul instrument al reconectării spațiului religios basarabean la normalitatea sa românească, instituția a fost redusă treptat la statutul unei structuri obscure, folosită mai degrabă ca platformă de acces finanțări generoase la București decât ca actor capabil să schimbe raportul de forțe din teren.
Ceea ce trebuie spus este că această stare de lucruri nu a fost niciodată acceptată de cercurile intelectuale și românești din Chișinău. Ani la rând au existat încercări de a corecta situația, avertismente publice și intervenții venite din partea unor oameni care înțelegeau foarte bine riscurile pe care această stare de fapt le genera pentru însăși cauza românească din Basarabia.
Regretatul Grigore Vieru a avut mai multe audiențe la Patriarhul Teoctist. Din câte cunosc, în cadrul acestor discuții au fost prezentate deschis problemele legate de conducerea Mitropoliei Basarabiei, inclusiv circumstanțele susceptibile de exploatare a Mitropolitului Petru. Grigore Vieru a insistat asupra necesității unei schimbări la vârf, considerând că situația compromite însăși misiunea pentru care fusese reactivată Mitropolia Basarabiei. Nimic nu s-a schimbat. Mai mult decât atât, pentru aceste intervenții, Grigore Vieru a plătit un preț enorm, devenind ani la rând ținta unor campanii de denigrare orchestrate de cercurile apropiate lui Iurie Roșca.
Regretații Nicolae Dabija, Ilie Ilașcu mi-au relatat personal despre încercările lor de a-l înlocui pe Mitropolitul Petru de la conducerea Mitropoliei Basarabiei.
În 2012, jurnalistul Petru Grozavu publica un editorial remarcabil în care avertiza Bucureștiul că „linia frontului dintre Est și Vest trece și prin biserica din Basarabia”. Dincolo de formularea memorabilă, articolul conținea și un avertisment clar despre degradarea lucrurilor în cadrul Mitropoliei Basarabiei. Era, probabil, una dintre cele mai lucide analize publicate la acea vreme.
La rândul meu, în perioada în care am exercitat funcția de ministru al Justiției și aveam în competență inclusiv problematica cultelor, am discutat subiectul la cel mai înalt nivel la care am avut acces. Din aceste discuții mi-a devenit limpede că informațiile esențiale erau cunoscute la București. Se știa despre circumstanțele compromițătoare existente, și despre raporturile de influență din interiorul Mitropoliei Basarabiei, la fel cum se înțelegeau foarte bine riscurile pe termen lung ale menținerii acestei situații. Prin urmare, îmi vine greu să accept că Patriarhia Română a fost luată prin surprindere de acest scandal. Întrebarea fără de răspuns rămâne a fi: de ce, în pofida tuturor acestor avertismente, Patriarhia Română a ales să nu intervină?
Detaliile pe care le-am descris mai sus ne permit să înțelegem mai clar de ce, timp de aproape trei decenii, Mitropolia Basarabiei a rămas mai degrabă în zona unui proiect simbolic decât a unei instituții capabilă să joace un rol important în viața publică a Republicii Moldova.
Este adevărat că după agresiunea militară rusă împotriva Ucrainei, datele problemei s-au schimbat într-o oarecare măsură. Tot mai mulți credincioși, dar și conducerea politică de la Chișinău, au început să privească Mitropolia Basarabiei nu doar ca pe o alternativă religioasă, ci ca pe expresia unei alegeri civilizaționale. Pentru prima dată după multe decenii, apartenența religioasă a încetat să mai fie o simplă chestiune de jurisdicție canonică și a devenit o problemă de conștiință morală.
Patriarhul Kirill și conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse au ales să binecuvânteze agresiunea militară împotriva Ucrainei. Preoții ruși au început să sfințească tancuri, rachete și soldați trimiși să ucidă alți creștini. În loc să fie vocea păcii, Biserica Rusă s-a transformat într-un departament ideologic al neo-imperialismului rusesc. Degradarea spirituală a devenit atât de evidentă încât, la slujba de Paște din acest an, Patriarhul Kirill a confundat Paștele cu Crăciunul și i-a felicitat pe credincioși cu ocazia „Nașterii Domnului”. Episodul a provocat ironii în întreaga lume ortodoxă, dar semnificația sa este mai profundă. O biserică ce înlocuiește Evanghelia cu propaganda imperială ajunge inevitabil să-și piardă nu doar autoritatea morală, ci și sensul propriei existențe.
În aceste condiții, zeci de preoți au ales să părăsească Mitropolia subordonată Moscovei și să revină la Mitropolia Basarabiei. Nu au făcut-o pentru avantaje materiale, funcții sau privilegii. Au făcut-o pentru că au refuzat să rămână parte a unei instituții care justifică moral războiul și transformă moarte în virtute politică. Acești oameni merită tot respectul. Pentru mulți dintre ei, decizia a însemnat conflicte, presiuni și sacrificii personale considerabile. Dar tocmai prin acest gest au redat sensul autentic al misiunii preoțești: aceea de a sluji morala creștină și adevărul.
„Sexgate”-ul din cadrul Mitropoliei Basarabiei nu lovește doar într-o persoană sau într-o instituție religioasă. Rusia nu va ezita să extindă artificial acest scandal asupra tuturor celor care împărtășesc opțiunea pro-europeană și pro-românească. Ținta o reprezintă sutele de preoți onești care slujesc în cadrul Mitropoliei Basarabiei și care, după agresiunea rusă împotriva Ucrainei, au avut curajul să treacă de la Mitropolia Rusă la cea Română. În ultimele zile am asistat la o veritabilă campanie de demonizare a acestora, în condițiile în care acești oameni reprezintă principala resursă morală a Mitropoliei Basarabiei și cea mai importantă garanție a viitorului său.
Propaganda rusească va lovi, indubitabil, și în forțele pro-europene care conduc astăzi Republica Moldova și care au sprijinit consolidarea Mitropoliei Basarabiei în ultimii ani.
Este evident că efectele acestui scandal nu pot fi depășite prin comunicare, explicații tehnice sau operațiuni de imagine. Problema este mult prea serioasă pentru asemenea soluții.
Patriarhia Română are astăzi obligația de a acționa. Nu doar pentru a gestiona o criză de moment, ci pentru a salva credibilitatea unei idei. Mitropolia Basarabiei are nevoie de un lider spiritual nou, total detașat de vechile metehne și găști care au împiedicat dezvoltarea acestei instituții timp de peste trei decenii.
Avem nevoie de o personalitate cu autoritate morală incontestabilă – cu prestigiu teologic și intelectual impecabil – capabilă să devină un adevărat lider spiritual, care să impună respect atât în rândul clericilor, cât și al credincioșilor din ambele mitropolii. Avem nevoie de un mitropolit conștient că Mitropolia Basarabiei nu este doar o structură administrativă a Bisericii, ci și un simbol cu o misiune istorică: aceea de a asigura continuitatea spirituală, culturală și identitară românească dintre Prut și Nistru.
După mai bine de trei decenii de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, a venit și timpul unui gest simbolic pe măsura importanței sale. Basarabia așteaptă de prea multă vreme o vizită oficială a Patriarhului României la Chișinău. În actualele circumstanțe, un asemenea gest ar reprezenta probabil cel mai puternic mesaj de sprijin, solidaritate și reabilitare morală a Mitropoliei Basarabiei. Ar fi un semnal limpede că această instituție nu este abandonată și că locul ei firesc rămâne în centrul vieții spirituale românești dintre Prut și Nistru.
Simbolurile care dau sens unei comunități nu pot fi abandonate, mai ales atunci când trec prin momente de criză.
Ele trebuie apărate, reformate și întărite.
