Discuția despre „planul în 28 de puncte”, intens vehiculat în presa occidentală, nu reprezintă o dezbatere autentică despre pace. Este, mai degrabă, o discuție despre asasinarea politică a unui stat și despre nașterea unei noi paradigme geopolitice, în care dreptul internațional devine doar o piesă de muzeu, iar hărțile se redesenează de marile puteri fără participarea reală a popoarelor direct afectate.
Acest plan – formulat în laboratoarele diplomației ruso-americane, care pornesc de la iluzia periculoasă că imperialismul rus poate fi temperat prin concesii – împinge Ucraina nu doar spre capitulare, ci spre capitularea anticipată. I se cere renunțarea la teritorii pe care Rusia nici măcar nu le ocupă. Este o logică atât de absurdă, încât nici Stalin, nici Brejnev nu ar fi îndrăznit să o formuleze în mod public.
Astăzi însă, astfel de prevederi apar formulate în documente cu antetul unor instituții care, altădată, reprezentau garanția lumii libere. Faptul că astfel de idei sunt luate în considerare indică o criză profundă a capacității Occidentului de a înțelege logica imperială rusă.
O pace care amintește de anul 1939
Să nu ne amăgim: planul în 28 de puncte este o versiune modernizată a pactului Molotov-Ribbentrop. Dacă în 1939 Europa era împărțită între fasciști și comuniști, astăzi riscul este ca împărțirea să se facă între o „democrație obosită” și un regim neofascist care își reconstruiește identitatea pe mituri imperiale.
Aproape că nici nu mai contează cât de mult a contribuit sau nu Donald Trump la apariția acestei logici. Important este că Moscova simte mirosul slăbiciunii – și îl simțea la fel în 2008, în Georgia, sau în 2014, la Crimeea.
Punctul 3 al documentului american – eliminat ulterior – spunea totul despre această mentalitate infantilă: „There will be the expectation that Russia will not invade its neighbours.” (Va exista așteptarea ca Rusia să nu își mai invadeze vecinii). Acest tip de „așteptare” ignoră două secole de realitate geopolitică. Fostele republici sovietice știu mai bine decât oricine că Rusia nu recunoaște vecini, ci doar teritorii temporar învecinate.
Republica Moldova – vulnerabilă în fața unei noi aranjări regionale
Dacă acest plan ar prinde formă, Republica Moldova ar deveni inevitabil moneda secundară a unei tranzacții care o depășește în mod clar. Suntem un stat mic, cu o parte din teritoriu ocupată de trupele ruse, fără garanții militare și fără infrastructură de securitate. Este exact profilul unei țări care poate fi împinsă într-un regim de suveranitate limitată, fără ca acest lucru să provoace reacții internaționale semnificative.
Nu va fi nevoie să apară tancuri la Tighina pentru a schimba ordinea regională. Este suficient ca, în sălile de negocieri din Bruxelles și Washington, să se vorbească despre „stabilitate”, „echilibru regional” și „compromis istoric”. În secolul trecut România a cunoscut, pe propria piele, ce înseamnă asemenea compromisuri: pierderea libertății de decizie și trecerea în registrul obiectelor geopoliticii.
Dacă Ucraina acceptă această capitulare cosmetizată, extinderea UE spre Est devine un proiect mort. Într-o Europă împărțită în sfere de influență, nu se mai poate vorbi despre valori, stat de drept sau solidaritate. Noțiunea de solidaritate va fi înlocuită de o singură preocupare: supraviețuirea.
Chișinăul și Bucureștiul – responsabilitatea unui răspuns comun
Chișinăul nu mai are dreptul la iluzii. Iar Bucureștiul nu mai are dreptul la confortul strategic al declarațiilor protocolare. Dacă regiunea intră într-o logică a tranzacționării frontierelor, atunci România și Republica Moldova trebuie să își definească împreună propriul plan de supraviețuire națională. Nu este vorba de reacții emoționale sau de retorică politică, ci de necesitatea unui proiect strategic comun, clar și operațional.
Reunificarea – opțiune strategică, nu gest simbolic
În scenariul în care Europa se repliază, singura ancoră reală pentru Republica Moldova rămâne reunificarea cu România. Nu din romantism istoric, ci din același motiv pentru care Cehoslovacia nu a mai existat după ce marile puteri i-au „garantat” independența la München: statele mici devin primele victime.
Atunci când marile puteri discută despre pace în termeni de teritorii cedate, scopul lor nu este pacea, ci stabilitatea proprie. Iar Republica Moldova riscă să devină, încă o dată, suportul pe care alții își redesenează arhitectura de securitate.
În asemenea condiții, reunificarea este singura formă de integrare reală și ireversibilă în spațiul euro-atlantic. Este o decizie politică și strategică, indispensabilă într-o regiune în care frontierele pot redeveni instrumente de negociere.
De aceea, românii de pe ambele maluri ale Prutului trebuie să își elaboreze propriul plan, înainte ca altcineva să îl elaboreze în locul lor.
