Aflând despre nenorocirea băiatului din Pârâta, am socotit că este de cuviinţă să povestesc şi cazul meu. Credeţi-mă, am exclus cât am putut de mult expresiile vulgare folosite de soldaţii ruşi, inclusiv de către ofiţerii „pacificatori”…
Cum m-am trezit cu un tanc în faţă…
La sfârşitul anilor ’90 am fost însărcinat de compania suedeza Alfa Laval, unde eram angajat, să fac un studiu asupra situaţiei sectorului zootehnic din Moldova. Mai târziu, devenind reprezentantul companiei, am convins conducerea să organizam o expoziţie în ţară. Obţinând materialul necesar, m-am deplasat cu o camionetă spre Moldova. Între timp, am fost invitat de şefii de la Tetra-Laval din Kiev să particip la o şedinţă. Drumul cel mai scurt de la Kiev la Chişinău era pe şoseaua Kiev – Odesa. Am telefonat în Moldova şi mi s-a spus că nu sunt probleme, că situaţia s-a stabilizat şi se poate circula prin Transnistria. Convins că e bine, am şi plecat la drum. Era deja noapte când am traversat frontiera Ucrainei şi am intrat în Transnistria. Era beznă, nici un indicator, nici un reper, nimic. Mergeam intuitiv. Nu mai fusesem niciodată în zona aceasta. Undeva în apropierea podului de la Dubăsari am dat de un sens giratoriu, mai bine spus, am ghicit că era un sens giratoriu, în tot întunericul acela, fără niciun indicator. Abia vedeam drumul şi la un moment dat m-am trezit cu un tanc în faţă, cu ţeava îndreptată spre mine, iar din spatele tancului a răsărit un grup de soldaţi, înjurând şi strigând: „Unde te duci? Te împuşcăm acum!”.
Soldaţii miroseau a alcool, iar ofiţerul era beat de-a binelea
Eu m-am revoltat că nu erau indicatoare şi am spus că am mers ghicind drumul. La asta unul din ei a zis: „Oi, b…, on eşcio vozmuşceaetsea” (… Ia te uita, se mai şi revoltă). Nu-mi mai amintesc acum tot ce au spus, dar erau vulgari şi obraznici. Doi soldaţi au urcat în maşină cu mine şi mi-au dat indicaţii să merg spre postul lor. Am mers vreun kilometru şi am oprit. Au aprins lumini împrejurul maşinii, se vedea camuflajul de deasupra unei mici fortificaţii din blocuri de beton, pe care fâlfâia drapelul Rusiei. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să mă percheziţioneze şi să îmi golească buzunarele de dolari. Miroseau bine a alcool, iar ofiţerul care a mai venit era beat de-a binelea. Eu ripostam, am încercat să le vorbesc despre drepturile mele, la care ofiţerul mi-a spus: „Toată legea sunt eu”. Dolarii pe care mi i-au scos din portmoneu i-a luat ofiţerul. Soldaţii începuseră să scoată bagajul din cabina maşinii, două seturi de Absolut Vodka în sticle mici, pentru cadouri, mi-au fost confiscate de ofiţer, iar alte cadouri destinate rudelor au fost luate de soldaţi. Fiecare lua cât putea şi ce îi plăcea.
„Te cari imediat sau rămâi definitiv aici?!"
Când am mai încercat să protestez, am fost lovit cu Kalashnikov-ul şi m-au îmbrâncit pe nişte scări într-o încăpere în care nu puteam distinge nimic. M-au aşezat la o masă, ofiţerul ţinea să mă pună la punct şi, după un discurs bogat în înjurături ruseşti, mi-a spus: „Budeş sebia horoşo vesti, daje smojeş uehati otsiuda” (Dacă te porţi frumos, vei putea chiar şi să pleci de aici). Am stat acolo vreo două ore, cu doi soldaţi, în timp ce ceilalţi au descărcat din maşină exponatele, au desfăcut cutiile şi au luat tot ce le-a plăcut. Nu îmi era frică de ei, dar mă simţeam neputincios, deznădăjduit. La încercările mele de a riposta, am mai fost îmbrâncit de vreo câteva ori. De fiecare dată când le vorbeam despre drepturile mele, mă înjurau şi mă ameninţau. În starea în care eram, nu mai ştiu cât timp am stat acolo. Între timp a venit ofiţerul şi mi-a spus: „Mojeş ubratsea” (Poţi să te cari). Tot ce fusese în maşină, exponate şi lucruri personale, era împrăştiat pe afară. Le-am spus că ar fi trebuit să pună totul la loc, la care replica lor a fost că am căpiat. Îmi ziceau: „Tî voobşce b… hoceş ubratsea otsiuda ili hoceş ostatsea zdesi? Daem tebe piati minut citobî tî isceznul. Uberis n… otsiuda, koziol! (Te cari imediat sau vrei să rămâi definitiv aici?! Îţi dăm cinci minute să dispari!). Mi-am strâns de pe jos hainele şi ce mai rămăsese din exponate şi am plecat.
Pe podul de la Dubăsari: „De unde vii şi încotro?”
Când am ajuns pe podul de la Dubăsari, m-a oprit un alt grup din aceeaşi soldaţi ai armatei ruse, „pacificatorii”. A început aceeaşi procedură, din nou. „Otkuda I kuda?” (De unde vii şi încotro?). S-au uitat nepăsători peste acte şi au început să percheziţioneze maşina şi să descarce cutiile. Aceştia nu mai aveau mult de luat, pentru că ce era mai bun fusese deja „recoltat”, dar din exponate şi-a luat fiecare ce a mai putut, ce şi-a închipuit că i-ar prinde bine la gospodărie. Un soldat s-a oprit la o ladă plină cu tuburi de unguent, care se aplică la ungerea ugerului vacilor. După ce m-a întrebat dacă le poate folosi în loc de cremă, a luat toată cutia. M-au lăsat să plec, de data asta fără injurii şi umilinţe. Spre dimineaţă am ajuns la primul post de poliţişti moldoveni, care m-au întrebat uimiţi ce am căutat pe acolo. Le-am spus pe scurt povestea, iar poliţistul mi-a zis că nu sunt sănătos la cap. Le-am cerut o ţigară, după ce mă lăsasem de fumat de vreo doi ani, şi mi-au dat un pachet întreg. Tensiunea care se adunase, stresul şi oboseala, plus vreo trei ţigări fumate, mi-au venit de hac.
Oare niciun demnitar de-al nostru nu se simte scuipat în faţă?
Îmi pun întrebarea, ascultând declaraţiile neruşinate ale ambasadorului Rusiei, de miliţioner sovietic, mă întreb dacă nu erau soldaţii aceia „pacificatori” şi ei beţi ca acei cu care m-am întâlnit eu şi nu se simţeau ei oare stăpâni pe acest pământ la fel ca aceia şi nu au făcut ei nişte glume, fără a se gândi la consecinţe? Cine poate dovedi ca nu erau sub influenţa alcoolului, pe 1 ianuarie, de Revelion? Mă întreb câtă demnitate au demnitarii noştri, ştiind toţi că acest conflict din Transnistria este un produs al Kremlinului şi… tot ei să ne menţină pacea? Mi-am pus şi îmi pun întotdeauna întrebarea: niciun demnitar de-al nostru nu se simte scuipat în faţă, exact cum m-am simţit eu acolo?
Chiar gândindu-mă la acest copil care a fost împuşcat, soldaţii ăia ruşi ştiu care sunt cerinţele faţă de ei ca soldaţi aflaţi într-o misiune de pacificare? Din experienţa mea, îi văd ca pe nişte criminali la drumul mare. Sper ca guvernanţii care ies cu discursuri pompoase şi seci despre reunificarea ţării să citească aceste rânduri şi să afle că ne-am săturat de fanfaronadă şi declaraţii făcute de ochii lumii.
Andrei Cepraga,
om de afaceri, stabilit la Stockholm din anul 1990
(Stockholm, 4 ianuarie 2012)
