Constantin Chele din Piatra-Neamț, născut în 1910, a absolvit Școala superioară comercială din acest oraș, iar, în 1933, a mers să muncească în Sângereii Basarabiei, în calitate de perceptor fiscal. Peste puţin timp, a întâlnit-o aici pe tânăra învățătoare Catinca, care i-a devenit prietenă de viaţă şi pe care a numit-o totdeauna Tincuța. Odată cu venirea rușilor, în anul 1940, ea, fiind gravidă în luna a noua, a ezitat să se refugieze peste Prut. Astfel, tânăra familie a rămas față în față cu „raiul sovietic”.

Lidia, Silvica, Vica…

La 30 iulie, același an, li s-a născut o fiică. Au botezat-o Silvia, însă la primăria sovietică nou-formată li s-a spus că acest nume este străin, chipurile, nu este sovietic. Atunci au fost nevoiți să-și înregistreze fetița cu numele Lidia, dar toată viaţa i-au zis Vica, de la Silvica. Nu e de mirare, pentru că, în Uniunea Sovietică „eliberatoare”, toate absurdităţile păreau lucruri obişnuite.

Avem în faţă dosarul nr. 04453, pe numele lui Chele Constantin din Sângerei, instrumentat de NKVD la 13 iunie 1941. Documentul în cauză ne demonstrează că securitatea sovietică nu scăpa din vedere nici copiii sugari, care erau judecaţi alături de părinţii lor. Dosarul poartă mențiunea „A se păstra veșnic”, ceea ce denotă încrederea bolșevicilor în faptul că regimul lor criminal va dăinui în eternitate. De fapt, ei nici nu aveau ce păstra pentru preconizata veşnicie, în afară de suferința unor oameni nevinovați, inclusiv a unei copiliţe de zece luni. După ce sunt trecute în revistă toate datele familiei, urmează decizia de arestare și strămutare „pe vecie” a acestor buni români pe întinsurile apropiate de Polul Nord. De altfel, până şi motivul deportării acestei familii reprezintă o enormă absurditate. „Chele Constantin a lucrat perceptor în județul Bălți, de unde rezultă că a perceput mită de la ţărani”, se menţionează în dosar. Mai mult, enkavediştii notează că deportatul este de naționalitate român, născut în România, și că a încercat mereu să se retragă în dreapta Prutului, ceea ce constituia, în opinia călăilor, drept „trădare a cauzei revoluției a muncitorilor și țăranilor”.

Decizia privind deportarea familiei Chele, din iunie 1941 şi fără dată precisă, este semnată de cunoscutul Iosif Mordoveţ, pe atunci vicecomisar al securităţii în RSSM, în rang de căpitan. Opt ani mai târziu, în 1949, acesta era deja general şi ministru al securității. Avansarea în grad s-a datorat zelului său de a ridica oamenii de la casele lor şi de a-i trimite pentru totdeauna în „viitorul luminos” al Siberiei pustii.

„Am avut noroc de mama…”

Amintindu-şi prin ce a trecut în copilărie, Vica sau Lidia Chele, astăzi Dohotaru, nu-şi poate stăpâni emoţiile nici peste atâţia ani, când a atins deja o vârstă onorabilă. Îmi povestește despre anii săi grei de pribegie cu o exactitate uluitoare. În a treia zi după arestare, se aflau la gara Şoldăneşti, când au fost despărţiţi, ca şi toate celelalte familii ale deportaţilor. Bărbaţii au fost închişi în vagoane aparte, pentru a fi exterminaţi ulterior în Ivdel-lag sau alte lagăre sovietice, iar femeile și copiii au fost urcaţi în vagoane din scânduri, destinate animalelor. Trenurile au mers vreo trei săptămâni, până au ajuns în regiunea Tomsk, la vreo patru mii de kilometri de Basarabia. Acolo i-au întâlnit păduri reci, care cuprindeau tot orizontul, și ţânţari uriaşi… „Am avut noroc de mama, care m-a protejat mereu. În caz contrar, condiţiile din sălbătăcia siberiană m-ar fi spulberat în câteva zile”, povesteşte Lidia Dohotaru.

În asemenea condiții, lipsită de soț și cu fetiţa în brațe, Tincuța credea că oamenii şi-au ieşit din minţi. La început a fost trimisă la cele mai grele munci, la tăiat pădurile, iar apoi, grație Vicăi, a fost transferată la construcții. Se spunea că aici lucrul este mai uşor, dar s-a dovedit a fi la fel de istovitor. Simțea cum îi scad puterile şi numai fiică-sa îi dădea o doză de energie şi speranţă, care o ajuta să ţină piept disperării.

Mai târziu, Tincuța şi Vica au avut ocazia să se întâlnească la Tomsk cu o evreică, deportată și ea. Aceasta i-a spus că și-a găsit în sfârşit soțul, care se afla în lagărul Ivdel din nordul munților Ural. Evreica i-a mai spus că-i trimitea bărbatului scrisori şi că îl va întreba neapărat dacă nu l-a întâlnit cumva și pe soțul Tincuţei. Răspunsul a venit târziu de tot şi, în acelaşi plic, era un răvaş scris de Constantin Chele.

Scrisori din infern

Astfel, Vica şi mamă-sa au putut lua legătura cu omul lor drag. Iată ce le scria el: „4 Septembrie 1943. Nu cred… Sunteți vii! Infernul meu credeam că v-a ajuns și pe voi, iar eu aici încă mai sunt în viață, ca prin minune. Nu am nici zile, nici nopţi, ci o enormă așteptare de răspuns în câteva rânduri, scrise de mânuţele tale, Tincuță. Când aş primi aceste rânduri, mi-ar alina suflețelul străpuns atât de adânc. Mă gândesc că de voi avea sănătate, vom putea să ne întâlnim și să cinstim zilele vieții noastre, care acum îmi par cele mai scumpe. Spune-le tuturor acolo că, în acest raion şi în special în această oblaste (regiune – n.a.),se află închiși mulţi basarabeni, care sunt încă în viaţă…”

După ce a primit răspuns de la Tincuţa, Constantin a început să scrie scrisori una după alta. Pe atunci, în Uniunea Sovietică, era criză de plicuri şi el îşi împăturea misivele în formă de triunghi. În ultima sa scrisoare, din aprilie 1944, el îşi anunţa deja soţia că mai mulţi basarabeni au murit între timp şi practic nu mai are cu cine comunica. Despre el, spunea că e istovit şi că s-a îmbolnăvit de malarie. Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Constantin Chele către nevasta sa. În scurt timp după aceasta, a încetat să scrie și evreul.

Tincuţa și-a dus crucea suferinței alături de fiica sa, în neagra străinătate, încă vreo 12 ani, plecând în lumea celor drepți la începutul anilor 2000. Totuşi, a reuşit să-şi scrie istoria vieții, publicându-şi textele în revista românească „Magazin istoric”. Iar Vica, sau Lidia Dohotaru, îşi poartă destinul cu demnitate şi astăzi. Uneori, mai trece pe la Colegiul de Medicină din Chișinău, unde a lucrat decenii în şir profesoară de farmaceutică. Este şi activistă a Asociației foștilor deportați.