– Cum ai ajuns să faci actorie, și în general, de ce ai ales teatrul?
– Actorie legală fac de 14 ani. Aici mă refer la perioada de când practic această meserie cu acte în regulă. Teatrul ca și plăcere, cochetărie, facultate, fac de pe băncile școlii. Eram în clasa a patra, învățam în București și locuiam lângă Teatrul Nottara. A venit un regizor și a luat câteva fetițe în scene de masă, iar eu nu-mi amintesc de ce, dar am lipsit în acea zi și n-am fost selectată. Atunci am rugat regizorul să-mi dea voie să asist în sală la repetiții, doar să simt acea atmosferă. Aveam o slăbiciune pentru scenă. În una din zile a lipsit o fată, iar cel care monta spectacolul mi-a zis: „Auzi tu, fetița de acolo, treci încoace, în scenă!” Acea piesă a fost cea mai bună din anul 1995 și se numea „Arșiță pe timp de viscol”, iar eu nici nu-mi dădeam seama cu ce mari actori eram în scenă. De atunci a început totul pentru mine.

– Dar cum te-ai pomenit pe scena de la Chișinău?
– Am o experiență destul de îndrăzneață și excentrică. Am făcut școala la București, liceul l-am absolvit aici, iar după clasa a 11 am mers la facultate la noi, aveam 16 ani. În acel an am susținut examenele pentru ca să pot face regie în Capitala României și am fost admisă. Un an am făcut regie-teatru la București, după care m-am transferat la actorie și tot atunci, la un moment dat, mi-am spus că nu mă mai ating niciodată de teatru și de scenă.

„Dacă ai bacilul teatrului, nu te tratezi cu nimic”

– Păi, și ce te-a determinat să ai un asemenea gând categoric?
– Au fost niște momente care m-au rupt fizic. Probabil eram încă un copil, aveam doar 18 ani. Un an am făcut jurnalism la Chișinău, dar dacă ai bacilul teatrului, oricum nu te tratezi cu nimic. M-am întors în acest domeniu și am absolvit. Destul de rapid am fost luată în teatru și de atunci aștept ziua și clipa când o să fiu pentru mine valorificată.

– Stai! Să înțeleg că, în opinia ta, încă nu ești valorificată pe deplin?
– Cu fiecare lucrare simt acest lucru, dar după aceea, trece un timp și iarăși te descoperi goală. Meseria noastră nu este despre ce s-a întâmplat ieri, cu tine, dar e despre ceea ce se întâmplă azi. Eu, spre exemplu, cred că am jucat în circa 50 de spectacole, dar reprezentații în teatru sunt foarte multe, între două – trei mii cu siguranță. Sunt o actriță norocoasă în privința lucrului cu foarte mulți regizori buni, de la care ai ce învăța și care vorbesc limbi diferite. Am jucat în georgiană, în engleză, în rusă și evident în română. Eu cred că un actor se îmbogățește în funcție cu câți regizori lucrează și nu câte reprezentații are în teatru. În multe apariții, unii se lenevesc și atunci se creează un șablon în scenă. Dacă există o posibilitate ca teatrul să moară, nu este pentru că n-ar avea spectatori, dar e pentru că noi, actorii, la un moment dat clacăm și nu mai dăm tot ce putem.

– Ai simțit vreodată că n-ai mai dat tot ceea ce ai putut?
– Am simțit asta în scenă. Suntem o gașcă, iar unii mai aruncă diferite glume în timpul spectacolului și atunci mi-am permis să mă întorc, să râd și să savurez momentul glumei, uitând de ceea ce se întâmplă în scenă. Asta-i urât. Asta nu-i corect față de mine, ca actriță. Dacă se întâmplă de mai multe ori așa, trebuie să-ți pui întrebări dacă ai ce căuta aici. Firește, la toți se întâmplă așa ceva, dar e foarte important să conștientizezi momentul și să nu-l mai repeți.

„La noi actorii trăiesc și se hrănesc cel mai des cu speranța”

– Ai un rol sau mai multe roluri în teatru de care ești cea mai mândră?
– Sunt mândră de orice rol pe care-l fac cu brio. Pentru mine întotdeauna există momentul că aș putea face mai bine, că dacă aș întoarce timpul, aș reacționa altfel. Sunt bucuroasă de mono spectacolul meu: „Scrisoarea unei necunoscute”, pe care nu-l mai joc, dar l-am jucat cinci ani. L-am montat cu Nugzar Lordkipanidze un mare regizor – un monstru al teatrului din Georgia. De rolul acesta sunt mulțumită pentru că m-a ajutat să mă descurc foarte bine în scenă. Îmi place foarte mult să lucrez cu Sandu Cozub. El are grijă de actorii lui și dă la fiecare câte o perlă și toți au încredere deplină în el. Este un rol pe care nu l-am jucat în teatru, dar la Casa Actorului și pentru care am luat premiul de cea mai bună actriță: Polina Andreevna din piesa „Pescărușul” de Anton Cehov. Personajul acesta m-a umplut de orgoliu profesional, dacă aș putea spune așa. Am lucrat rolul cu Anatol Durbală și el mi-a spus la un moment dat că nu trebuie să merg, dar trebuie să zbor. Era o scenă în care într-o secundă trebuia să mă întorc cu spatele și în următorul moment trebuia să revin la public cu fața scăldată în lacrimi. În săptămâna premierei, domnul Durbală mi-a zis: dacă nu-ți faci scenele așa cum trebuie, te schimb de pe rol. Nu dormeam nopțile și nici nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine. Dar uite că s-a întâmplat un miracol și mi-a ieșit scena. Mi-am prins niște pene în păr și când mergeam câte una cădea, iată așa, până la urmă, mi-am luat și eu zborul.

– Nu este un secret pentru nimeni că cei care fac actorie în Republica Moldova nu se scaldă în bani. Este o meserie plătită prost și probabil nici aprecierea nu e cea pe care o așteaptă cei din domeniu. Cum e să fii actriță aici, într-o perioadă atât de incertă politic, economic și, mai ales, cultural?
– La noi actorii trăiesc și se hrănesc cel mai des cu speranța. Acum e mai bine, în comparație cu ceea ce a fost anterior. Pentru un actor este mai important să-și găsească numele în distribuția următorului spectacol, decât să știe că are salariul pe card.

„Actorii sunt niște copii, iar copiii nu sunt mereu bucuroși”

– Curios… dar pentru cei care nu sunt din domeniu nu e foarte clar ce înseamnă „să-ți găsești numele în distribuția următorului spectacol”… 
– Deci cum se întâmplă totul: se știe că vine un anumit regizor să monteze o piesă și fiecare actor, din cele câteva zeci câți suntem angajați, speră să se regăsească în distribuția spectacolului. Firește că nu este nicio piesă în care să fie implicați toți actorii. Când distribuția apare în orar, e momentul când nici salariul pe card nu te mai ajută, nici cea mai luxoasă casă, dacă nu-ți găsești numele pe listă. Atunci, pentru o secundă, ai impresia că ți s-a dus pământul de sub picioare și nu știi ce faci aici. Totodată trebuie să nu arăți pe față toate aceste emoții. Actorii sunt niște copii, iar copiii nu sunt mereu bucuroși. Ajungi acasă și dai un bocet de zile mari și îți revizuiești tot, tot, tot ce ai făcut până acum. A doua zi începi să trăiești cu o altă speranță.

– Ce trebuie să faci ca să ajungi în listă?
– Nimic. Regizorul te vede. Dacă e străin, vine la spectacole și te analizează în diferite ipostaze ca actor. Regizorii care te cunosc deja știu pentru ce rol te-ai potrivi. După culise teatrul e diferit decât ceea ce vede spectatorul pe scenă. Există concurență, ceea ce mi se pare firesc. În secolul trecut actorii își puneau piedici și era o luptă acerbă. Acum nimeni nu coboară la acel nivel – există respect profesional. Mai avem și cealaltă latură a monedei, atunci când vezi că ești în listă nu mai contează dacă este sau nu salariul pe card. Iată așa trăiesc actorii în Republica Moldova.

„Foarte des am acceptat lângă mine oameni cu care mă simțeam singură”

– Ai făcut vreodată ceva sau ai jucat un rol de care acum îți este rușine, de care nu ești mândră?
– Mai mult în viață! În teatru iubesc într-atât de mult scena, încât nu mi-aș permite să fac chestii din astea. A fost o situație de care-mi este rușine. E vorba de un spot publicitar, dedicat femeilor, de 8 martie. Am filmat pentru un anumit partid, dar n-am știut despre asta până când a apărut produsul final. Sigla a fost pusă după ce s-a făcut montajul. Eram deranjată că nu mi s-a spus și că s-au comportat cu mine de parcă aș fi fost un om care nu aude și nu vede.

– Ai fi refuzat, dacă ți s-ar fi spus?
– Da, firește!

– Admit că atunci ai fost criticată și de fapt la o anumită etapă a vieții, fiecare dintre noi suntem criticați, iar actorii nu sunt o excepție. Cât de imună ești la critici?
– Nu sunt și nici n-aș vrea să fiu imună. Critica te stimulează. Dacă ai urechi să auzi și destul de multă rațiune ca s-o conștientizezi, atunci sunt sigură că este spre binele fiecăruia dintre noi. Când critica e constructivă și omul o face spre binele tău, eu o primesc foarte bine. Replicile tăioase le depășesc ușor. Mă deranjează doar replicile tăioase de la persoanele dragi.

– Ai zis că nu ești mândră de un rol în viață. La ce ai făcut referire?
– Mă refer la alegerile pe care le-am făcut – în special la oamenii care m-au înconjurat. Foarte des am acceptat lângă mine oameni cu care mă simțeam singură. Nu învinovățesc pe nimeni mai mult decât pe mine. Doar tu permiți altora să te calce în picioare. Aici vorbesc despre începutul perioadei mele de maturizare. În teatru sunt percepută ca actriță de comedie și nu înțeleg de ce?! Atunci când sunt cu mine, sunt melancolică. Aș vrea să fiu percepută și dintr-un alt unghi pentru că mă văd o actriță complexă. Nu permit oamenilor să vadă ce simt în realitatea, în viața de zi cu zi, pentru că nu vreau să plictisesc pe nimeni. Eu prefer să ascult. Tot timpul sunt cu zâmbetul pe față, cu multe glume, chiar dacă acum nu trec prin cea mai bună perioadă din viață. Eu pot să fiu urâtă în scenă și pentru asta muncesc foarte mult…

– Ce înseamnă să fii urât în scenă?
– Eu am personaje colorate, mustăcioase și cu niște sprâncene de georgiană înrăită. Asta-mi place foarte mult. Sunt actrițe care nu acceptă să fie urâte în scenă și e dreptul lor.

„Viața personală este un antipod al vieții mele profesionale”

– Din ceea ce povestești, profesional te văd realizată, dar vorbești cu regret despre viața personală, cu durere, cu remușcări.
– Viața mea personală este un antipod a vieții mele profesionale. Prima căsătorie a fost la 21 de ani și n-a fost cea mai reușită. Probabil eu eram prea tânără și soțul meu la fel. S-a ajuns la violență domestică destul de gravă. La 23 de ani eram deja divorțată, după care eram sigură că n-o să mă mai căsătoresc.

– Fiind actriță, femeie cu studii superioare, cum ai admis o asemenea atitudine în raport cu tine?
– Când mă uit în spate, am impresia că nici n-am fost eu. Cred că am niște trăsături de masochism în mine, altfel nu-mi explic de ce-am admis așa ceva. Orice meserie ai avea, femeii îi este frică de singurătate – oricât de banal ar suna asta. Foarte multe femei ajung să se mărite cu bărbați nepotriviți anume din acest motiv. Speră că o să-l schimbe. La un moment dat te trezești c-ai intrat prea mult în acest joc și nu mai poți ieși. În cazul meu am suportat totul. Îmi era și rușine de părinți. Problema de bază în prima mea căsnicie era faptul că din start meseria de actriță nu era acceptată. Mi se solicita destul de des să n-o mai fac. În cupluri unde femeia este realizată profesional și bărbatul nu, ea are de suferit. Am plecat de câteva ori, cu bagaje cu tot, și de fiecare dată m-am întors. A venit, clasic cu flori, în genunchi, cu scuze că nu se va mai repeta. L-am iertat și s-a întâmplat din nou. Chiar am ajuns la spital cu o gravă comoție. Îmi erau administrate mai multe medicamente și din această cauză eram un pic mai aeriană. Colegii știau prin ce coșmar trec și cu toate astea spuneau că mă droghez.

– Tot calvarul ăsta a durat un an și un pic. Ce lecție ai învățat?
– Mi-a lăsat niște traume psihologice pe care le tratez și în prezent. Când un om nu are argumente, pentru ca să-și demonstreze superioritatea, trece la violență. În acea perioadă mă trezeam și știam că nu trăiesc viața mea. Am ajuns să iau somnifere, ca să fiu adormită când venea el, să nu am nicio reacție. Atunci am învățat una dintre lecțiile de bază, să nu judec pe nimeni. Auzeam că o femeie este maltratată fizic și ea suportă toate chestiile astea. Râdeam și ziceam că nu înțeleg ce înseamnă prostia asta și cum o femeie poate tolera așa ceva. Ei bine, într-un final am înțeles.

„Peste patru ani de căsnicie, el pur și simplu a plecat”

– Ziceai că nu te-ai gândit că vreodată o să mai fii împreună cu cineva, dar peste câțiva ani te-ai recăsătorit…
– La 29 de ani m-am căsătorit a doua oară. Aici chiar nu știu ce să zic, peste patru ani de căsnicie el pur și simplu a dispărut. Nu cred că ne-am certat vreodată, iar despre violență nici nu poate fi vorba. În viziunea mea eram fericiți, dar la un moment dat a ieșit din casă și peste câteva ore mi-a zis că vrea să divorțăm. De atunci nu l-am mai văzut. Am reacționat calm. Am plecat din viața lui de tot, fără să-l mai caut. Dacă l-aș vedea acum, ar fi un străin pentru mine. Trădarea a fost foarte mare. Totul s-a întâmplat anul acesta, în februarie. Mi-am dat seama că doi oameni pot să stea unul lângă altul și trăi vieți total diferite. N-ai cum să-i faci unui om așa ceva. Nici cu o piatră nu procedezi astfel… (Plânge)

– Au fost anumite alarme?
– Nu. Tocmai acesta e și paradoxul. În timp ce eu trăiam frumosul, nu știu ce se întâmpla cu el. Venea practic la fiecare spectacol cu flori. Toți colegii mei râdeau deja de chestia asta. Casa mea era mereu plină cu flori. Nu mai știu dacă în toți cei patru ani a fost vreodată sincer cu mine.

„Privesc cu speranță la stagiunea care va începe în toamnă”

– Și cum ai depășit acea perioadă din viața ta?
– Părinții mi-au spus niște chestii foarte adevărate: „Bucură-te că s-a întâmplat acum și nu atunci când era să aveți un copil”. Dumnezeu are grijă de noi toți. Am avut foarte multe spectacole și evenimente și asta m-a ajutat să depășesc acea etapă mai ușor. În ziua când am aflat că a plecat, aveam de jucat un spectacol și după îmi ceream iertare de la colegi pentru că a fost un spectacol dezastruos „datorită” mie și în special a energiei pe care am adus-o în scenă. Au urmat sărbătorile de Paști. Părinții și frații au fost lângă mine cu multe glume și mâncărică gustoasă. Am înțeles că un bărbat adevărat nu trebuie să vorbească multe, dar să facă multe. Are tot dreptul să fie capul familiei, dar niciodată nu o să spună acest lucru. El o să meargă până la capăt cu demnitate.

– Îți iubești foarte mult părinții. Spuneai într-un interviu că sunt cei mai buni prieteni ai tăi…
– Dacă am trădat pe cineva tare, atunci pe părinții mei. Prin alegerile mele i-am făcut să sufere mult pentru că vedeau cum mă chinui. Nu putea să-mi facă nimic pentru că sunt o încăpățânată. Ei sunt oamenii care m-au primit oricum și oricând mi-au dăruit multă iubire. Sunt niște copii în suflet și se iubesc foarte tare. Tata a atât de sensibil și pentru ca să nu-l văd eu că plânge, se ascunde undeva și lăcrimează. Mama este întotdeauna lângă mine și nu-mi permite să am gânduri negativiste.

– Ce urmează pentru tine?
– Îmi doresc foarte mult copii și vreau să-mi bucur părinții. Nu știu dacă aș mai putea să am încredere până la capăt într-un om. Urmează câteva proiecte noi și privesc cu speranță la stagiunea care va începe în toamnă.

– Viața e un teatru și noi suntem actorii ei?
– Tot ce se întâmplă în viața reală, cu majoritatea actorilor, într-un timp scurt li se întâmplă și în scenă. La mine, cel puțin, se întâmplă foarte des. Viața e un teatru, iar noi suntem și actori, și regizori, și chiar oamenii de la lumini.