ANALIZĂ / După 80 de ani: războiul pe care Occidentul nu-şi permite să-l explice, iar Rusia nu-şi permite să-l încheie

Pentru a promova versiunea sa asupra evenimentelor, regimul de la Moscova a angajat masiv toată panoplia moştenită de la URSS, şi “rafinată” ulterior – propagandă, intimidare, manipulare, intoxicare, “măsuri active” etc. – cu un scop evident şi precis: “albirea” URSS de responsabilitatea istorică a co-participării la pregătirea şi iniţierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Responsabilitate care, în condiţiile în care Moscova îşi asumă azi benevol nu doar succesiunea juridică a URSS, ci şi moştenirea ei geopolitică, este nu numai istorică, ci şi politică.

“Culmea istoriilor oficiale” s-a consemnat la Moscova, la 20 august 2019, la inaugurarea expoziţiei intitulate “1939, începutul celui de-Al Doilea Război Mondial“, când preşdintele rus Vladimir Putin a afirmat că “opinii cinice şi necistite cu privire la cauzele războiului continuă să fie impuse în unele ţări“. Rareori s-a văzut o mai bună exemplificare a tacticii de genul “cea mai bună apărare este atacul“. Moscova acţionează astfel, în pofida riscurilor, pentru că alternativa – acceptarea adevărului istoric – ar fi incompatibilă cu păstrarea mumiei lui Lenin în mausoleul din Piaţa Roşie, precum şi cu păstrarea lui Stalin în poziţia de “erou naţional”, schimbări de direcţie politică pe care conducerea actuală a Rusiei simte că nu şi le poate permite.

După 1999, au crescut, an după an, resursele angajate de Moscova pentru rescrierea istoriei războiului şi pentru transformarea zilei de 9 mai (1945, capitularea Germaniei naziste, “după ora Moscovei”) într-un eveniment cu valenţe reiniţiatice, mistice şi auto-justificative în plan intern, şi de imagine şi influenţă în plan extern. În 2015, când s-au împlinit 70 de ani “rotunzi” de la 9 mai 1945, refuzul liderilor occidentali, datorat călcării în picioare de către Rusia a dreptului internaţional prin invadarea şi anexarea Crimeei, de a participa la “marea paradă” militară de 9 mai a declanşat o adevărată tiradă a propagandei ruse, care a pus semnul egal între respectiva decizie a liderilor occidentali şi “lipsa de respect pentru memoria luptătorilor contra fascismului“. În 2019, la aniversarea a 75 de ani de la debarcarea Aliaţilor occidentali în Franţa (1944), Rusia, prin vocea inconfundabilei purtătoare de cuvânt a MAE rus, Maria Zakharova, a recidivat, declarând că evenimentul respectiv “nu a avut un impact decisiv” asupra cursului războiului şi “nu ar trebui exagerat“, în special “nu prin comparaţie cu efortul titanic al Uniunii Sovietice, fără de care victoria pur şi simpu nu ar fi existat“. Zeloasei purtătoare de cuvânt i s-a alăturat şeful ei direct, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov, care a afirmat că “este un fapt că popoarele Uniunii Sovietice au fost cele care au rupt spinarea celui de-Al Treilea Reich“, iar comemorarea debarcării Aliaţilor occidentali în Franţa este “parte a unor teorii pseudo-istorice“. În esenţă, mesajele Moscovei urmăresc să transmită ideea că URSS a câştigat aproape singură (dacă nu chiar singură) războiul cu Germania nazistă, iar Occidentul a făcut, eventual, doar ceva figuraţie.

Surprinde faptul că toţi aceşti vajnici apărători ai memoriei URSS (deşi reprezintă un stat care azi se numeşte oficial “Federaţia Rusă”), ignoră – deşi au acces la arhive – faptul că Stalin însuşi a cerut în mod repetat debarcarea forţelor anglo-americane în Europa de Vest, presându-şi constant în acest sens, între 1941 şi 1943, omologii de la Washington şi Londra, şi ignoră, mai ales, faptul că, fără “eforturile” politice şi subversive ale Rusiei sovietice, apoi ale URSS, din perioada 1917 – 1939, foarte probabil că nu ar mai fi fost necesară “marea victorie” din 1945, pentru simplul motiv că cel de-Al Doilea Război Mondial în sine nu ar mai fi fost necesar.

În Al Doilea Război Mondial, URSS a mobilizat în structurile militare (şi militarizate) peste 34 de milioane de cetăţeni, reprezentând aproape 20% din populaţie, dublul pragului de 10% considerat în tratatele militare ale vremii ca fiind limita superioară la care un stat industrializat normal putea suporta mobilizarea generală fără a se ruina. URSS a fost însă orice altceva decât un “stat normal”. Înainte ca primul cartuş să fi fost tras pe frontul de Est, regimul sovietic exterminase deja, “pe timp de pace”, peste 10 milioane dintre proprii cetăţeni, dintre care 5-7 milioane numai prin marea foamete (Holodomor) organizată deliberat în Ucraina. Presiunea pusă pe civilii sovietici – “norocoşii” care fuseseră lăsaţi în viaţă până în 1941 – pentru a susţine o armată care includea o cincime din populaţie (aproape toţi bărbaţi tineri, de vârstă activă), într-un regim precum cel stalinist, depăşeşte cu mult imaginaţia medie actuală.

Între 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945 Armata Roşie a pierdut 11 milioane de militari, aproape 33% din efective, cel mai dezastruos bilanţ din istoria războaielor moderne. Prin comparaţie, armata germană, zdrobită complet de Aliaţi în 1945, şi care lupta din 1939 (nu din 1941) şi nu pe un front, ci pe două-trei, de cele mai multe ori simultan, a pierdut în război “doar” 30% din militari, mai puţin decât Armata Roşie atât în cifre absolute, cât şi proporţional cu efectivele totale angajate. Un singur exemplu: dintre băieţii născuţi în URSS în 1923, şi încorporaţi în 1941, când împliniseră 18 ani, 80% au murit de front.

Pierderilor militare catastrofale ale URSS li s-au adăugat şi peste 16 milioane de victime civile, care au ridicat “bilanţul” participării URSS în cel de-Al Doilea Război Mondial la ameţitoarea cifră de 27 de milioane, mult peste orice a pierdut vreodată în vreun război orice altă entitate statală modernă sau contemporană. Din numărul total de victime al conflagraţiei globale dintre 1939 – 1945, pierderile URSS, civile şi militare, au reprezentat aproape jumătate. Pentru Stalin însă, pierderile în rândul trupelor şi civilior n-au contat vreodată în luarea deciziilor: avea Mama Rusie de unde să-i înlocuiască, sau cel puţin aşa credea el.

Ceea ce domnul ministru Lavrov a uitat să menţioneze atunci când a persiflat importanţa debarcării Aliaţilor occidentali în Franţa, în 1944, a fost că nu numai Germaniei naziste “i-a fost ruptă spinarea” în război, ci şi societăţii ruse, în ansamblul ei, a cărei vitalitate demografică, deja grav afectată de Primul Război Mondial, războiul civil, marea foamete şi marea teroare stalinistă, atunci şi-a primit lovitura de graţie, în războiul de distrugere cu Germania dintre 1941-1945. Declinul demografic rus a devenit ireversibil după 1945 şi s-a agravat continuu până astăzi. Dacă domnul ministru de externe al Rusiei ar dori să discute cu adevărat de “spinări rupte” în secolul 20, ar putea să înceapă cu ceea ce Lenin şi Stalin au făcut “Rusiei istorice” în anii când “făureau” pe teritoriul ei URSS, “patria socialismului mondial”.

Dacă începem analiza la 1 septembrie 1939, nu vom înţelege mare lucru

“Uniunea este deschisă pentru toate republicile sovietice socialiste, existente sau viitoare, (…) şi va acţiona ca bastion împotriva capitalismului mondial, şi ca nou pas, decisiv, către unirea oamenilor muncii din toate ţările în Republica Sovietică Socialistă Mondială.”

(Declaraţia de constituire a URSS, 29 decembrie 1922)

“Lenin a fost trimis în Rusia de către germani în acelaşi mod în care cineva ar pune o fiolă cu bacili de febră tifoidă sau holeră în rezervorul de apă al unui mare oraş, şi a lucrat acolo cu o precizie uluitoare”

(Winston Churchill, discurs în Camera Comunelor, 5 noiembrie 1919)

Prima utilizare oficială a zvasticii în Europa, în centrul bancnotei de 250 de ruble introdusă de guvernul revoluţionar rus condus de A. Kerensky (iulie-noiembrie 1917), lider al Partidului Socialist Revoluţionar din Rusia şi vicepreşedinte al Sovietului din Petrograd.

La 25 aprilie 2005, în discursul privind starea naţiunii, Vladimir Putin a rostit propoziţia cheie, fără de care nu poate fi înţeleasă politica Rusiei din ultimii ani: “Prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX“. Se referea la ziua de Crăciun a anului 1991, când URSS se “dizolvase” relativ paşnic, iar steagul cu secera şi ciocanul fusese coborât de pe Kremlin. Privind retrospectiv evenimentele din ultimii ani, este evident că liderul rus a reţinut din istoria URSS “măreţia” (presupusă) şi “forţa” (reală), fără a fi în mod deosebit impresionat de Gulag, genocid, deportări, teroare, represiune, foamete etc., “detalii” ale istoriei sovietice care au provocat câteva zeci de milioane de victime.

URSS a fost fondată în 1922, pe ruinele Imperiului Rus, ca prototip al “federaţiei mondiale a sovietelor“, vehicul şi suport esenţial al “revoluţiei comuniste mondiale“. Se trece azi foarte uşor peste faptul că din însăşi denumirea statului – URSS – lipseau orice indicatori naţionali sau geografici, ambiţie mondială sugerată şi de stema oficială sovietică care reprezenta o seceră şi un ciocan profilate peste întreg Pământul. Liderii bolşevici din jurul lui Lenin au avut divergenţe tactice, dar nu a existat vreodată fie şi o umbră de îndoială printre ei în ce priveşte la obiectivul strategic: extinderea comunismului în Europa (începând cu Germania) şi în lume (începând cu Europa). Există kilometri liniari de documente, inclusiv foarte multe publice din primul moment al existenţei lor (presa sovietică, de exemplu) care susţin această evidenţă. După instalarea ei în 1917, puterea sovietică a anunţat, sprijinit, pregătit, glorificat viitorul “mare război imperialist“ în care “puterile capitaliste urmau să se distrugă reciproc“, deschizând astfel calea revoluţiei europene şi mondiale.

Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial nu poate fi înţeleasă în compartimentare, la izolator, separată de istoria comunismului şi de istoria URSS. Dacă cele două planuri sunt separate, apar imediat o serie de întrebări extraordinar de dificile, de răspunsurile cărora cei mai mulţi istorici (inclusiv din Occident) se feresc discret. Cum a ajuns Hitler la putere “prin vot popular“, dacă la ultimele alegeri libere dinainte de instalarea dictaturii a obţinut doar 33% din sufragiile germanilor? Dacă apărarea libertăţii şi suveranităţii Poloniei a fost un motiv suficient pentru ca Marea Britanie şi Franţa să declare, total nepregătite, război Germaniei la 3 septembrie 1939, de ce agresiunea identică a URSS la adresa aceleaşi Polonii din 17 septembrie 1939 a fost ignorată de democraţiile occidentale, şi de ce în 1945 Polonia (alături de toate celelalte naţiuni est-europene) a fost abandonată la discreţia lui Stalin? Cum a ajuns Hitler la decizia de a ataca URSS la 22 iunie 1941, “aliata şi prietena” Germaniei începând cu 23 august 1939, după ce toată viaţa fusese obsedat de înfrângerea Germaniei în 1918 ca urmare a angajării într-un război pe două fronturi? De ce Stalin, renumit pentru meticulozitate, memorie şi atenţia acordată rapoartelor de spionaj, a respins (uneori brutal) sutele de avertismente privind pregătirile de invazie ale armatei germane, şi, mai mult, în prima jumătate a anului 1941 a ordonat masarea majorităţii Armatei Roşii la frontierele de vest ale URSS? Şi lista ar putea continua.

Ajungem astfel la miezul problemei. “Marele război imperialist” proorocit şi cântat de propaganda sovietică încă din “zilele glorioase ale lui octombrie 1917″ a izbucnit în cele din urmă în 1939, iar din 1941 a ajuns şi în URSS. Niciun proverb nu se aplică mai bine istoriei URSS decât cel ce spune să “ai grija ce-ţi doreşti, pentru că ţi s-ar putea întâmpla“. Întrebarea esenţială care interesează însă aici este cum a terminat URSS războiul mult aşteptat, prin raportare la obiectivul principal urmărit încă dinainte de izbucnirea lui, respectiv obiectivul “îndeplinirii testamentului lui Lenin”? Din orice unghi de analiză, răspunsul nu poate fi decât unul singur: într-o situaţie strategică disperată, fără ieşire.

Între 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945, URSS a pierdut 15% din populaţie – aproape 27 de milioane, în imensă majoritate oameni tineri. Două generaţii de bărbaţi au fost în mare parte nimicite. Teritoriile europene, cele mai populate şi dezvoltate – Ucraina, Belarus, vestul şi sud-vestul Rusiei – au fost literalmente “rase la pământ”, aproape 100% din infrastructură fiind distrusă. Efortul colosal de război făcut pentru înfrângerea Germaniei naziste, combinat cu natura regimului stalinist, a redus societatea sovietică din 1945 la o epavă: zeci de milioane de strămutaţi sau deportaţi în Ural sau dincolo de Ural, în Asia, zeci de milioane de văduve, orfani, şi de familii definitiv distruse, foamete, sărăcie abrutizantă. Peste 60% din familiile nucleare existente în URSS în 1941 au pierdut cel puţin unul dintre membri până la 9 mai 1945. Preţul colosal plătit pentru acestă “victorie” a fost egalat doar de detaliile atrocităţilor conflictului.

Dacă regimul Putin consideră că bilanţul dezastruos al URSS din 1945 se poate defini ca o “mare victorie”, atunci ne putem îngrijora în mod foarte serios încercând să ne imaginăm cam ce ar înţelege acest regim prin “înfrângere”.

Ce a obţinut URSS de pe urma “marii victorii” din 9 mai 1945? Dreptul de a-şi exporta comunismul sclavagist-falimentar în 6 ţări europene ghinioniste prin geografia lor, printre care şi România, plus într-o treime din Germania – treimea cea mai săracă şi slab industrializată – şi în jumătate din oraşul Berlin, şi de a le menţine 45 de ani în dependenţă, subdezvoltare şi izolare de restul lumii. A mai reuşit să exporte comunismul şi în China, dar fără mari beneficii pentru ea în final. Aşa cum mongolii lui Kublai Khan deveniseră chinezi după cucerirea Chinei, şi comuniştii lui Mao Zedong au (re)devenit rapid chinezi după ce s-au văzut stăpâni la Beijing şi au refuzat să mai primească “indicaţii” de la Moscova. În paranteză fie spus, aici se află viciul fatal al “doctrinei eurasiatice” aflate azi în vogă la Kremlin, şi avându-l pe Alexandr Dughin pe post de “mare prelat”: o naţiune de nici 150 de milioane de oameni nu are nicio şansă să-şi menţină preeminenţa într-un continent (Asia) cu peste 5 miliarde, unde China şi India, state cu istorii, culturi şi identităţi mai mult decât solide, au fiecare aproape 1,5 miliarde.

După ce a pierdut 27 de milioane de oameni, URSS n-a obţinut la 9 mai 1945 nicio singură breşă strategică. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, Kattegat, Gibraltar, Hormuz, Malacca, Bab el-Mandab şi canalul Suez, au rămas, toate, sub controlul flotelor militare occidentale, împreună cu toate oceanele şi Mările Nordului şi Mediterană. După 1945, ca şi înainte de 1939, singurele porturi prin care URSS putea să acceadă (dificil) la marea liberă au rămas Murmansk şi Vladivostok. Singurele partide comuniste europene care ar fi avut şanse rezonabile de a ajunge la putere prin alegeri libere – cele din Franţa, Italia şi Grecia – au fost neutralizate de contramăsurile lansate de SUA sub “doctrina Truman” (politice în primele două cazuri, militare în ultimul caz).

Rezumând, semnificaţia zilei de 9 mai 1945 pentru URSS poate fi descrisă ca “şah mat”. Nu numai că a ratat exportul comunismului în toate statele vest-europene cu pondere continentală majoră, dar a eşuat şi în efortul de a “învinge” geografia ostilă a Eurasiei de nord prin obţinerea accesului nestingherit la oceanul planetar. În 1945, pentru o minimă şansă de succes, URSS ar fi avut nevoie cel puţin de comunizarea şi satelizarea întregii Germanii, plus a Franţei şi (nordului) Italiei. Chiar şi aşa, şansele ar fi fost limitate, cu Marea Britanie, Turcia şi Spania rămase în afara controlului său. La 9 mai 1945, ambiţiile globale ale URSS au primit lovitura de graţie. Războaiele din Coreea şi Afganistan, cele două crize ale Berlinului şi criza rachetelor din Cuba au confirmat ulterior eşecul ireparabil din 1945.

Dacă preşedintele Vladimir Putin ar fi realmente consecvent cu declaraţia sa din 25 aprilie 2005, atunci ziua de 9 mai nu numai că nu ar trebui sărbătorită cu mare fast şi “pompă”, dar ar trebui chiar declarată zi de doliu naţional. “Catastrofa geopolitică” a URSS atunci a avut loc, la 9 mai 1945, chiar dacă agonia acesteia s-a prelungit încă 46 de ani, până la 25 decembrie 1991.

Pentru că “minciuna este sufletul nemuritor al comunismului” (cum genial a surprins Leszek Kolakowski), regimul comunist de la Moscova a continuat şi după 1945 să trăiască în minciună şi negare, refuzând să admită că mega-eşecul strategic şi uman din 1945 s-a datorat propriei sale naturi şi politicii lui Stalin de a se alia cu Hitler în 1939, pentru a facilita începerea “marelui război imperialist”. Vina pentru eşecul “revoluţiei mondiale” conduse de la Moscova a fost pusă – foarte convenabil pentru liderii sovietici – pe seama SUA, fostul aliat decisiv (halal recunoştinţă, s-ar putea spune). URSS n-a dus niciodată lipsă de experţi în dezinformare. Aşa cum “marele război imperialist” din propaganda anilor 1920 şi 1930 fusese rapid rebotezat după 22 iunie 1941 “marele război pentru apărarea patriei“, câţiva ani mai târziu “doctrina Truman”, care prevedea îndiguirea expansionismului sovietic prin metode prioritar politice, a fost prezentată populaţiei URSS ca “politică agresivă a SUA de încercuire a URSS“. Anti-americanismul a devenit în 1945 ingredientul defensiv principal al teoriei auto-justificative a regimului comunist de la Moscova, substituindu-se treptat ingredientului ofensiv mesianic din vremurile “romantice” ale revoluţiei comuniste cu aspiraţii mondiale.

SUA şi URSS – “cel mai bun inamic pe care banii îl pot cumpăra“ (Antony Sutton, istoric britanic)

“Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.” (Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941)

Maşina de propagandă de la Kremlin, specializată după 1945 în demonizarea SUA, şi a Occidentului în general, “uită” desigur să le reamintească ruşilor faptul că fără cele 18 milioane de tone de produse industriale şi agricole americane (armament, muniţie, 300.000 de camioane, locomotive, vagoane, nave, 11.000 de avioane de luptă, echipamente şi maşini industriale, piese de schimb, 6000 de tancuri, maşini blindate, metale rare, petrol şi derivate, îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, ambulanţe, echipament medical, pături, corturi etc.) livrate de SUA începând din 1941 în baza Lend Lease Act, URSS ar fi riscat în mod serios colapsul în 1941-1942. În perioada culminantă a conflictului de pe frontul de Est (1942-1944), proviziile militare şi civile transportate de armata americană în URSS prin Atlanticul de Nord şi Iran puteau satisface integral consumul zilnic, pe front, a aproape 100 de divizi sovietice cu efective complete.

Din cele 18 milioane de tone de furnituri militare şi civile livrate de SUA în URSS, circa 4 milioane de tone au fost alimente, pe care “economia” sovietică nu era în stare să le producă în cantităţi decente nici pe timp de pace. Fără hrana trimisă din SUA, războiul ar fi provocat în URSS alte miloane de victime, prin înfometare, care s-ar fi adăugat bilanţului oricum catastrofal de 27 de milioane. Şi, apropo de metafora atât de “diplomatică” a “ruptului spinării” aleasă de domnul ministru Lavrov pentru a trimite în derizoriu participarea la război a aliaţilor occidentali ai URSS, să ne amintim că “spinarea” Germaniei naziste a fost ruptă şi de cele 3 milioane de tone de bombe aruncate asupra ei de aviaţiile americană şi britanică, care au transformat în moloz toate marile oraşele germane, au ucis jumătate de milion de civili, au lăsat pe drumuri alte 8 milioane, au afectat grav capacitatea industriei germane de a înlocui pierderile materiale de pe frontul de Est, şi au demoralizat grav inclusiv soldaţii germani care luptau în URSS şi care ştiau că familiile lor sunt bombardate acasă continuu, zi şi noapte. În campania de bombardament strategic asupra Germaniei, aviaţia SUA au pierdut aproape 10.000 de bombardiere, cifră care merită comparată cu cea de 11.000 de avioane militare livrate URSS pe durata războiului. Practic, pentru fiecare avion militar livrat pentru a înlocui pierderile din Europa, industria americană a livrat unul şi către URSS.

Valoarea echipamentelor şi mărfurilor livrate de către SUA în URSS pe durata războiului a fost de 11,3 miliarde de dolari, ceea ce în valoarea actuală a monedei americane echivalează cu aproape 200 de miliarde de dolari. În istoria lumii, oriunde am căuta şi oricum am analiza cifrele şi datele, nicio ţară nu a fost vreodată ajutată de o alta, aşa cum URSS a fost ajutată atunci de către SUA. Spre comparaţie, Planul Marshall, lansat în 1948, însă în beneficiul nu a unuia, ci a 17 state europene necomuniste, a costat SUA 12,7 miliarde de dolari. Ajutorul american oferit URSS în timpul războiului a reprezentat 89% din valoarea Planului Marshall oferit ulterior aliaţilor occidentali ai SUA. Şi să nu uităm că vorbim aici despre un stat – URSS – a cărui propagandă obişnuia să afirme înainte de 1941 că pregăteşte “mormântul capitalismului” şi “ştreangul plutocraţiei“. Mare noroc pe capul URSS să fi avut asemenea aliaţi “capitalişti”, mai ales că cele 200 de miliarde de dolari au rămas până la urmă un cadou din partea contribuabililor americani.

Uneori, chiar şi marii satrapi pot avea momentele lor de onestitate. În 1943, la conferinţa de la Teheran, Stalin a avut un astfel de moment, când a declarat că “fără forţa economiei americane, Aliaţii nu ar putea câştiga războiul cu Germania“. Astăzi, desigur, nimeni n-ar îndrăzni la Moscova să-şi amintească declaraţia respectivă, deşi cultul lui Stalin a fost reanimat la niveluri nemaivăzute după “raportul secret” citit de Hruşciov în 1956. Dacă oficialii ruşi de azi ţin atât de mult la “memoria istorică” a URSS pe cât clamează public, atunci nu Stalin ar fi trebuit reabilitat – care a ucis milioane de cetăţeni sovietici nevinovaţi şi, prin politici aventuriste, a trimis ulterior alte milioane direct în malaxorul armatelor Germaniei naziste – ci preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, care ar merita o statuie şi cel puţin un bulevard cu numele său în fiecare oraş din Rusia. Fără colosalul ajutor american din perioada 1941 – 1945, nu este deloc sigur că URSS ar fi supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce nu înseamnă, deloc, că Germania nazistă l-ar fi câştigat (nu avea cum, era strategic terminată chiar din momentul semnării pactului Ribbentrop – Molotov), ci doar că astăzi, foarte probabil, nu ar mai fi avut cine, la Moscova, să vânture pe sub ochii Occidentului timorat bannerul cu lozinca – “fără eroica URSS, vă mânca Hitler pe toţi“.

De la Lenin şi Stalin la “doctrina Beatles – Sinatra”

“Noi nu susţinem interesele naţionale, ci proclamăm că interesele socialismului, interesele socialismului mondial, trec înaintea intereselor naţionale şi intereselor statului. Noi suntem apărătorii patriei socialismului”

(V.I. Lenin, discurs în faţa CC al PCUS, 14 mai 1918)

După parada victoriei organizată în Piaţa Roşie din Moscova la 24 iunie 1945, timp de 20 de ani ziua de 9 mai a fost în URSS o zi lucrătoare ca oricare alta. Din perspectiva “promovării moştenirii lui Lenin” nu era absolut nimic de sărbătorit în legătură cu 9 mai 1945, şi toţi liderii sovietici, în frunte cu Stalin, erau perfect conştienţi de acest fapt. Redescoperirea în 1965 a “marii victorii” împotriva Germaniei naziste a coincis cu intrarea comunismului sovietic în faza descompunerii brejneviste, când o proptea mitologică de asemenea rezonanţă a devenit utilă discursului oficial care încerca disperat să găsească “noi” justificări ale perpetuării regimului.

Ajuns în ultima zi a anului 1999 lider al unei ţări traumatizată grav de 75 de ani de comunism şi 10 ani de “tranziţie” cleptocratică, Vladimir Putin a decis să reînglobeze tradiţia sovietică în discursul oficial şi justificativ al construcţiei politice şi statale pe care o preluase. Opţiunea nu este surprinzătoare, dar, privind retrospectiv, motivaţia principală nu a fost nostalgică, ci pragmatică. “Noul ţar” dorea, şi doreşte, un stat care să-i satisfacă ambiţiile şi, înainte de toate – în line cu obsesia sovietică născută în 1945 – ambiţia de a fi “tratat ca egal” de SUA.

Problema principală a preşedintelui Putin este că patronează o entitate politico-statală care nu mai are nicio posibilitate de a reveni la forţa şi statutul global ale URSS, dar nici nu se mai poate întoarce la Rusia pravoslavnică, ravagiile comunismului fiind mult prea mari, prea extinse temporal (75 de ani) şi uman (4-5 generaţii devastate axiologic şi biologic). Liderul rus, fixat pe obiectivul “parităţii cu SUA”, ignoră faptul că Rusia este – prin istorie şi tradiţie – un stat european, ignoră şi propriile afirmaţii făcute în rarele momente de sinceritate publică – când a admis că Lenin a fost groparul Rusiei istorice – şi acţionează în baza a ceea ce s-ar putea numi “doctrina Beatles – Sinatra”: Back in the USSR, but in My Way.

Putin a dorit cu ardoare un stat puternic, care sa-i sprijine ambiţia de “a discuta de la egal la egal cu americanii”. A crezut că nu-l poate obţine decât reactivând mitologia politică şi propaganda originare în URSS, pentru că celelalte, cele autentic ruse, nu mai spuneau nimic majorităţii societăţii. A restaurat simbolurile sovietice, a reluat imnul URSS (cu alte versuri), a schimbat manualele şcolare întru gloria lui Stalin (care a făcut “unele greşeli“, dar nicidecum crime împotriva umanităţii), a dezlănţuit o propagandă revizionistă bazată pe cultul “măreţiei URSS”, a asezonat toată această panoplie revizionistă cu ceva mirodenii “ortodoxe”, “patriotice”, “conservatoare” şi “eurasiatice” şi, inevitabil, a ajuns şi la reinterpretarea celui de-Al Doilea Război Mondial şi a “marii victorii” din 9 mai 1945.

A doua problemă a liderului de la Kremlin este că geopolitica nu este sensibilă la ambiţii, nostalgii, emoţii sau crize identitare. “Marea paradă” de 9 mai 2015 a reunit în Piaţa Roşie din Moscova 10.000 de militari. La 24 iunie 1945 defilaseră peste 40.000. Dincolo de simbolistică, cam acesta este şi raportul de forţe între fosta URSS şi Rusia de azi: cel puţin 4-1. Relaţiile între state se stabilesc, dintotdeauna, în funcţie de forţa şi influenţa lor reale, nu de ambiţiile personale ale liderilor. SUA se raportează la Rusia pe baza a ceea ce Rusia este şi face, nu pe baza a ceea ce ar dori să fie, sau să redevină, şi a ambiţiilor liderilor ei.

Pentru regimul Putin, exploatarea propagandistică a “marii victorii” împotriva Germaniei naziste reprezintă, pe “frontul” extern, echivalentul reginei de pe tabla de şah. Liderul de la Kremlin n-o va lăsa uşor din mână, pentru că ştie că îi oferă o excelentă metodă de a pune Occidentul în defensivă. Cu cinism şi tupeu, Moscova se agaţă de fantoma lui Hitler şi confruntă capitalele occidentale cu dileme serioase, care ating nu doar slăbiciunile lor inerente – trecute şi prezente – ci şi complicităţi pe care le-ar dori uitate. Kremlinul ştie, evident, că liderii occidentali au închis ochii la crimele regimului stalinist, pentru că acesta a contribuit semnificativ la înfrângerea regimului hitlerist. Speculând acest fapt, precum şi poziţiile (re)câştigate în Occident după 1990 de stânga radicală – cu precădere în universităţi şi presă – Moscova acţionează după clasica “metodă Corleone” şi le transmite occidentalilor un mesaj subtil şi implicit de tipul “sunteţi la fel de vinovaţi ca şi noi, deci nu plecaţi nicăieri!“.

Cine a început Al Doilea Război Mondial?

“Nu Germania a atacat Franţa şi Anglia, ci Franţa şi Anglia au atacat Germania, luându-şi asupra lor responsabilitatea pentru actualul război. După primele acţiuni militare, Germania s-a adresat Franţei şi Angliei cu propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a sprijinit sincer propunerile de pace ale Germaniei (…). Cercurile conducătoare ale Franţei şi Angliei au refuzat grosolan propunerile de pace ale Germaniei, la fel şi încercările Uniunii Sovietice de a se ajunge la o grabnică încheiere a războiului.”

(Declaraţie semnată de I.V. Stalin, Pravda, 30 noiembrie 1939)

Moscova, 23 august 1939, ziua în care Germania s-a sinucis trăgând Europa după ea. Un lider (Stalin, evident satisfăcut), un strateg (generalul Boris Şapoşnikov, al 2-lea din stânga, în uniformă), şi doi executanţi (Molotov, la masă; Ribbentrop, “constipat”, al 4-lea din stânga). Şapoşnikov a fost autorul strategiei ofensive a Armatei Roşii, şi singurul din anturajul apropiat căruia Stalin i se adresa fără “tovarăşe”, folosind numele de botez Boris Mihailovici.

Succesul relativ al Moscovei, nu doar în a promova cu insolenţă o istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial plină de falsuri interpretative epice, dar şi în a “expedia” foarte repede peste o treime a ei (perioada 23 august 1939 – 22 iunie 1941), este facilitat inclusiv de prudenţa şcolilor de istorie mainstream din Occident în a spune lucrurilor pe nume, dublată de o prudenţă încă şi mai mare a politicienilor occidentali în a reacţiona la astfel de enormităţi propagandistice. Abilitatea Rusiei, după 1999, de a se erija în principala, dacă nu chiar singura, învingătoare a lui Hitler, dar fără a explica cum a ajuns Hitler la putere, şi cine l-a ajutat să pună inţial (1939-1941) Europa pe butuci, plus agresivitatea cu care acest slogan este promovat, acţionează ca inhibitor puternic la nivelul elitelor intelectuale occidentale, unde oricum simpatizanţii liderului de la Kremlin sunt tot mai numeroşi.

Moscova ar vrea să şteargă din memoria universală istoria primilor doi ani de război. După ce îndelungata poziţie oficială de negare a existenţei anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov a devenit nesustenabilă odată cu dizolvarea URSS, discursul oficial rus s-a retras pe o linie de “argumentaţie” mai facilă, admiţând existenţa trocului cu Germania nazistă, pe care îl “justifică” însă prin “necesitatea URSS de a câştiga timp pentru a-şi pregătiri apărarea“. Este un “argument” care ultragiază logica elementară: dacă URSS se “temea” într-adevăr de o agresiune germană, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să lase Polonia (aflată în relaţii ostile cu Germania din martie 1939) exact acolo unde se afla, nu s-o împartă cu Hitler în august 1939, oferind astfel armatei germane o frontieră terestră directă cu URSS. Fără o frontieră comună germano-sovietică, atacarea URSS de către Germania ar fi fost excepţional de dificilă (atât militar, dar şi politic), iar atacarea URSS “prin surprindere” ar fi fost imposibilă.

Istoria Europei în secolul 20 nu se poate înţelege fără acceptarea faptului evident că pactul sovieto-german semnat la Moscova, la 23 august 1939, a fost actul politic fondator al celui de-Al Doilea Război Mondial. Actul militar fondator al celui de-Al Doilea Război Mondal a fost atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, dar Berlinul şi Moscova au intrat ca aliate în acel război. Stalin a fost (mult) mai inteligent decât Hitler, l-a lăsat pe acesta să atace primul şi să “încaseze”, două zile mai târziu, declaraţiile de război ale Marii Britanii şi Franţei. La 3 septembrie 1939 “marele război imperialist” a început, iar URSS şi-a atins apogeul geopolitic al istoriei sale, rămânând “neutră”, pe margine, pentru a urmări cum “puterile capitaliste se sfâşie între ele“.

La 17 septembrie 1939, URSS a comis exact aceeaşi infracţiune gravă la dreptul internaţional ca şi Germania nazistă la 1 septembrie 1939: o agresiune militară neprovocată contra Poloniei. Aflate deja în război cu Germania, Marea Britanie şi Franţa n-au judecat cu aceeaşi măsură şi nu au declarat război şi URSS, care până în vara lui 1940, deşi intrată făţiş într-un tratat de “neagresiune şi prietenie” cu Germania nazistă, a anexat nederanjată de Occident mai mult de jumătate din Polonia, o cincime din România, cele 3 state baltice şi părţi din Finlanda. Raportarea radical diferită a democraţiilor occidentale faţă de cele două totalitarisme sanglante ale secolului 20 are ca zi oficială de naştere 17 septembrie 1939, şi este cheia înţelegerii modului timorat şi defensiv în care Occidentul răspunde, astăzi, ofensivei propagandistice a Moscovei pe subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În cele din urmă, adevărul istoric se va impune, indiferent de eforturile disperate ale Moscovei de a-l oculta şi răstălmăci, iar acest adevăr este că URSS, stat internaţionalist-socialist (comunist), a intrat în Al Doilea Război Mondial, ca stat totalitar, agresor şi revizionist, cot la cot şi în strânsă “prietenie oficială” cu Al Treilea Reich german, stat naţional-socialist (nazist), de asemenea totalitar, agresor şi revizionist. Până la 22 iunie 1941, URSS a sprijint Germania prin livrări masive: 1,6 milioane de tone de cereale, 900.000 de tone de petrol, 500.000 de tone de minereu de fier, 300.000 de tone de fontă şi oţel, 200.000 de tone de bumbac, 200.000 de tone de fosfaţi, 140.000 de tone de magneziu, 100.000 de tone de soia, 20.000 de tone de crom, 18.000 de tone de cauciuc, 2 tone de platină. Stalin a contribuit, într-o foarte mare măsură, la succesul asaltului lui Hitler asupra democraţiilor europene în perioada 1939 – 1941. Soldaţii Wermacht-ului au fost parţial îmbrăcaţi, echipaţi şi hrăniţi de livrările din URSS, iar industria militară germană a beneficiat din plin de livrările de minereuri strategice din aceeaşi URSS. Blocada economică totală impusă de flota britanică Germaniei la 3 septembrie 1939 nu a avut vreun efect notabil în primii 2 ani de război pentru că Stalin i-a livrat “camaradului său” Hitler tot ce acesta nu mai era capabil să importe de peste mări.

Propaganda rusă actuală are ca obiectiv şi ascunderea unui enorm “schelet” din dulapul istoriei recente: majoritatea celor 27 de milioane de victime sovietice din al Doilea Război Mondial au fost provocate de conflictul URSS cu cel mai apropiat “stat prieten” al său din Europa dinainte de 22 iunie 1941. Stalin şi acoliţii lui s-au jucat cu focul (“revoluţia mondială” şi alianţa cu Hitler), iar naţiunile captive în URSS, începând cu cea rusă, au plătit un preţ teribil din acest motiv. “Rusia istorică” invocată astăzi la Moscova la fiecare 9 mai nu putea obţine nicio victorie la 9 mai 1945, dintr-un motiv foarte simplu: nu mai exista la data respectivă, fiind deja lichidată de satârul CEKA/NKVD/NKGB, cu ani înainte. Bătălia propagandistică şi ideologică pentru câştigarea controlului asupra interpretării istoriei războiului şi a “zilei victoriei – 9 mai 1945″ se poată strict pe agenda politică post-sovietică. Faptul că azi, cei mai mulţi dintre ruşi – expuşi unor metode de dezinformare fără egal – cred altceva, nu schimbă această evidenţă.

Toată lumea este de acord azi că profilul de lider al lui Hitler a fost unul de tip criminal, cu dominante obsesiv-compulsive. Nu toată lumea îşi aminteşte însă că una dintre obsesiile sale era evitarea de către Germania a unui război pe două fronturi. Documentele sunt edificatoare: pe cât de mult îşi dorea un nou război “de revanşă” (faţă de Primul Război Mondial), pe atât de obsedat era de riscul de a-l purta pe două fronturi, conştient că Germania nu ar avea nicio şansă într-un astfel de scenariu şi ar sfârşi învinsă, ca în 1918. Manevrând strategic pe un plan mult superior, Stalin l-a eliberat pe Hitler de această obsesie la 23 august 1939, după ce pe tot parcursul verii îl perpelise la foc mic mimând, la Moscova, “negocieri militare” cu Franţa şi Marea Britanie pe care nu avea oricum intenţia să le finalizeze, dar care şi-au atins obiectivul de a speria Berlinul. Fără pactul Ribbentrop – Molotov (de fapt, un pact Hitler – Stalin care, foarte ciudat, nu este desemnat de istorici ca “Pactul de la Moscova”, după locul semnării, ca toate celelelte înţelegeri internaţionale) deznodământul din 1 septembrie 1939 nu ar fi fost inevitabil. Istoricul britanic A.J.P. Taylor, unul dintre cei mai mari experţi în originile războiului, scria despre situaţia politică din noaptea de 30/31 august 1939: “În 24 de ore, ruptura ar fi devenit completă (n.n. – între Londra şi Varşovia, ca urmare a refuzului guvernului polonez de a discuta cu Berlinul). Dar Hitler nu a acordat aceste 24 de ore. El era prizonierul propriei programări“. Ar fi rămas el oare în “prizonieratul” propriului calendar, şi a propriei fanfaronade, dacă n-ar fi avut garanţia lui Stalin că nu riscă un război pe două fronturi din cauza atacării Poloniei?

Stalin, prin ochii propagandei Moscovei din 2019: şi erou triumfător, şi nătâng. Simultan?

“TASS este împuternicită să declare că (…) în baza informaţiilor de care URSS dispune, Germania respectă în mod neabătut condiţiile Pactului de agresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind intenţia Germaniei de a încălca pactul şi de comite un atac împotriva URSS sunt neîntemeiate. (…) URSS, în cadrul politicii sale de pace, a respectat, şi intenţionează să respecte, Pactul de neagresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind faptul că URSS se pregăteşte de război cu Germania sunt false şi provocatoare.”

(Comunicat oficial TASS, 13 iunie 1941)

Dispunerea forţelor germane şi sovietice în teren (22 iunie 1941, în momentul atacului german)

Planul de atac sovietic asupra Germaniei şi României (în varianta aprobată de Stalin la 15 mai 1941)

Propaganda rusă resuscitată, după 1999, din cea sovietică, de regimul Putin, vrea să convingă lumea întreagă că URSS, stat “iubitor de pace”, dar “speriat” de agresivitatea lui Hitler, a recurs la semnarea pactului Ribbentrop – Molotov pentru “a câştiga timpul necesar” pregătirii apărării ţării. Asta nu explică însă de ce, atunci, “inocenta şi pacifista” URSS a comis agresiuni directe, brutale şi neprovocate la adresa Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Litaniei şi României, ţări care nu o ameninţau în vreun fel, călcând în picioare dreptul internaţional. URSS putea încheia pactul de neagresiune cu Germania fără să ceară nimic la schimb, dacă tot era “animată de politica de pace“. Chiar dacă pactul din 23 august 1939 poate fi denumit ca unul “de neagresiune temporară” între URSS şi Germania, el a fost un pact de agresiune făţişă la adresa Poloniei, României, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi – implicit – a Finlandei.

Naraţiunea oficială de la Moscova continuă prin a “explica” cum Hitler a “surprins” cu atacul său Armata Roşie “nepregătită”, inclusiv ca urmare a “ignorării” de către Stalin a rapoartelor spionajului sovietic – probabil cel mai eficient din lume, în acel timp – privind iminentul atac german. A urmat apoi “marele război pentru apărarea patriei“, în care URSS a făcut cele mai mari sacrificii dintre toţi participanţii la coaliţia Naţiunilor Unite, şi la care a avut cea mai mare contribuţie (dacă nu chiar aproape singura contribuţie) la obţinerea victoriei finale, a cărei apoteoză a reprezentat-o cucerirea Berlinului de către Armata Roşie, în mai 1945.

Singurul element integral autentic din această proză istorică fantastică este cel referitor la sacrificiile umane colosale (amintite mai sus) ale popoarelor din fosta URSS. Exact pe acest element liderii de la Kremlin au poziţia cea mai crispată şi ofensivă, şi nu întâmplător: fiind ultra-emoţional, dar şi real, poate fi folosit pentru a închide gura celor care nu acceptă “la pachet” toată istoria oficială actuală a Moscovei despre război, cu acuzaţia de “lipsă de respect faţă de memoria victimelor“. În fapt, nici la nivelul foştilor aliaţi, nici la nivelul foştilor adversari ai URSS din război, nu s-au consemnat vreodată (cel puţin nu la nivel oficial) gesturi de lipsă de respect faţă de victimele sovietice, sau încercări de negare a nivelului colosal al sacrificiilor umane din fosta URSS. Ar trebui văzut, mai degrabă, unde este “respectul” atunci când memoria a 27 de milioane de victime este instrumentată pentru finalităţi pur politice, cum este cazul istoriei “oficiale” a conflictului pe care Rusia o “rostogoleşte” tot mai insistent în ultimii ani.

Acceptarea naraţiunii oficiale a Moscovei despre război, se izbeşte, inevitabil, de două inconveniente majore. Primul este de ordin intern (relativ la Rusia) şi presupune preluarea întregului “pasiv” sovietic, ca o piatră de moară agăţată de gâtul naţiunii ruse. Cum s-ar putea imagina desprinderea Rusiei de moştenirea regimului comunist, sau măcar a celui stalinist, şi vindecarea societăţii ruse de efectele înspăimântătoarelor crime împotriva umanităţii comise de acel regim, dacă Moscova oficială îl transformă pe Stalin în “eroul de la 9 mai 1945″ şi “părinte vitreg fondator” al “noii Rusii”? Cum vrea să convingă propaganda actuală de la Kremlin restul lumii că nu­-şi găseşte liniştea pentru că memoria celor 27 de milioane de victime din război “nu ar fi onorată corespunzător”, când ea însăşi nu varsă o lacrimă pentru cele 15-20 milioane de victime ale aceluiaşi regim, care nu sunt legate de războiul Germania nazistă? Nu sunt vieţile oamenilor, în sine, egale ca valoare? Sau are Moscova cunoştinţă de vreo “grilă” de ierarhizare a valorii vieţii umane, în funcţie de cine au fost criminalii?

Al doilea inconvenient este de ordin extern, în sensul că priveşte alte state, cărora actuala naraţiune fantastică a Moscovei despre Al Doilea Război Mondial le impune obligatoriu şi acceptarea capitolului “eliberării Europei Centrale şi de Est de către Armata Roşie“. Evident, nu surpinde pe nimeni faptul că naţiunile care au experimentat timp de 45 de ani, pe propria lor piele, “beneficiile eliberării” de către URSS în 1944-1945, nu acceptă o astfel de interpretare a istoriei recente. Ceea ce poate, cu adevărat, surprinde, este aroganţa Moscovei în a insista cu o “poveste” care este nu numai falsă, dar şi profund jignitoare pentru cei cărora le este destinată. În definitiv, ceea ce Moscova solicită astăzi statelor foste satelite ale URSS din Europa Centrală şi de Est, este echivalent cu a cere unei familii care şi-a pierdut un membru ca urmare a unei crime să stea cu portretul criminalului pe peretele din sufragerie. Dacă tot insistă continuu cu “suveranitatea” în discursul său anti-occidental, Rusia ar putea să înceapă prin a înţelege că şi alte state şi naţiuni sunt suverane, şi au dreptul la propria interpretare a istoriei recente. Dacă nu-şi doresc statui ale “ostaşului sovietic eliberator” în pieţele publice din oraşele lor, asta nu înseamnă “lipsă de respect”, ci dimpotrivă, respect pentru propria istorie şi pentru memoria două generaţii distruse fără vina lor, într-un război decis peste capetele lor, şi prin consecinţele acelui război.

Vindecarea rănilor încă incomplet închise ale războiului nu este şi nu va fi posibilă fără asumarea integrală a adevărului istoric, de către toţi participanţii, inclusiv a părţilor acestui adevăr neplăcute politic sau care nu se înscriu în categoria “motivelor retrospective de mândrie naţională”. Dacă Germania şi-a asumat integral responsabilitate pentru crimele abominabile împotriva umanităţii comise de Al Treilea Reich german între 1933 şi 1945, dacă statele central-est europene – inclusiv România – şi-au asumat responsabilitatea integrală a istoriei lor recente, inclusiv realitatea tragică a implicării în, şi participării la, Holocaust în anii alianţei cu Germania nazistă, sau dominaţiei acesteia pe teritoriile lor naţionale, în schimb Rusia nu numai că nu a făcut vreun pas spre asumarea istoriei sale recente, dar persistă, cu tendinţă evidentă de agravare în ultimii ani, în manipularea istoriei prin glorificarea unui regim criminal, cu scopuri evident (geo)politice. Un criminal în masă (viclean şi calculat) care ucide un alt criminal în masă (psihopat şi isteric), fost complice întru crimă, nu devine prin asta, automat, “model şi stâlp de bază al societăţii”, chiar dacă nimeni nu-l plânge pe criminalul ucis. Moscova ar trebui să se străduiască mai mult în a pătrunde acest adevăr elementar, cât mai este timp.

Sunt multe alte elemente insuficient lămurite în legătură cu “marele război patriotic” transformat în mit politic (re)fondator de regimul Putin. În 1812, armata lui Napoleon care a invadat Rusia a mărşăluit 2 luni şi jumătate până a reuşit să angajeze prima bătălie cu armata rusă. Ţarul Alexandru I, care dispunea de informaţii mult mai sumare despre inamic decât cele pe care Stalin le-a avut în 1941, a adoptat o strategie defensivă, retrăgându-şi forţele mult în interior pentru a-i epuiza pe francezi, reuşind astfel să câştige războiul cu pierderi rezonabile. În ce priveşte situaţia din 1941, propagandiştii de la Kremlin nu au nicio explicaţie logică pentru faptul că 14 armate sovietice (primul eşalon strategic al Armatei Roşii, cu 171 de divizii şi 3 milioane de soldaţi) erau “lipite” de frontierele de vest ale URSS la 22 iunie 1941, iar alte 3 armate (al doilea eşalon strategic, cu 57 de divizii şi aproximativ 1 milion de soldaţi, aflat în faza de completare a efectivelor) se aflau în faza finală de mobilizare la circa 100-200 de kilometri spre est. Toate au fost victime sigure, fiind încercuite şi distruse sau devastate în primele săptămâni ale blitzkrieg-ului german. Din cei 11 milioane de militari pierduţi de URSS în război, 40% au fost pierderile provocate de asaltul iniţial german, între iunie şi noiembrie 1941. O cifră frapantă, care trimite la o mare întrebare: de ce era grosul armatei sovietice din 1941 masat la frontierele de vest ale URSS?

La mijlocul lunii iunie 1941, odată terminate pregătirile pentru ofensiva contra URSS, Germania avea “lipită” pe frontiera de est (mai exact pe linia de demarcaţie rezultată din pactul Ribbentrop-Molotov), o armată de 3,8 milioane de soldaţi (cifră care includea efectivele aliate, româneşti şi finlandeze). Pentru o armată care pregătea o ofensivă, dispunerea în teren era firească. Ciudăţeniile apar însă la analiza dispunerii Armatei Roşii, adică a armatei unui stat care – ne spune până azi istoria oficială de la Moscova – era “iubitor de pace”, se pregătrea “de apărare” şi “se temea” de agresiunea Germaniei naziste (suficient de mult încât să încheie pactul din 1939 pentru “a câştiga timp”). La 21 iunie 1941, URSS avea 3 milioane de soldaţi “lipiţi” de frontierele cu Germania şi România, încă 1 milion puţin mai spre est, şi alţi 1,5 milioane deja încorporaţi, rezultând un total de 5,5 milioane de soldaţi, sensibil mai mulţi decât Germania şi aliaţii ei. În plus, ordinele de încorporare fuseseră trimise spre alţi 14 milioane de cetăţeni sovietici, conturând tabloul unei mobilizări totale de război, lansate evident înainte de atacul german din 22 iunie 1941. Spre comparaţie, Germania avea să introducă mobilizarea totală a populaţiei şi economiei pentru efortul de război abia în februarie 1943, după înfrângerea de la Stalingrad.

Analiza dispunerii Armatei Roşii în teren, în iunie 1941, nu sugerează intenţii defensive. Dacă URSS “se pregătrea pentru apărare”, şi având în vedere că era statul european cu cel mai vast teritoriu, deci avea cea mai amplă “adâncime strategică” şi cele mai bune opţiuni tactice pentru a evita “lovituri prin surprindere” la frontieră, ce căutau atunci 3-4 milioane de soldaţi sovietici “aglomeraţi” la frontrierele de vest, sau în apropierea acestora, în poziţii extrem de expuse, unde au şi fost nimiciţi sau luaţi prizonieri de armata germană în primele săptămâni de război? Orice student la o academie militară care ar propune un “dispozitiv defensiv” de tipul celui pe care URSS l-a avut în 1941, ar fi îndrumat imediat spre o carieră civilă. Să fi fost conducerea sovietică din 1941, în frunte cu Stalin, alcătuită din nătângi şi incompetenţi? Stalin trimisese la moarte, în anii Marii Terori (1936-1938), zeci de mii de ofiţeri ai Armatei Roşii, pentru greşeli imaginare sau minore, sau pur şi simplu pentru a-i “motiva” pe cei lăsaţi în viaţă să execute imediat şi fără comentarii orice ordin. Cu toate acestea, ofiţerii superiori sovietici care au condus mobilizarea din 1941 şi desfăşurarea Armatei Roşii în apropierea frontierelor de vest – fapt care a contribuit decisiv la dezastrul din primele luni de război şi la ocuparea unei mari părţi a teritoriului european al URSS de către armata germană – nu au fost deranjaţi de Stalin nici cu o “mustrare scrisă”, mulţi terminând războiul cu grade de mareşal sau general, încărcaţi de onoruri şi decoraţii. Stalin a trimis la moarte milioane de cetăţeni sovietici nevinovaţi, dar cu comandanţii săi militari care au “gestionat” între iunie şi decembrie 1941 un dezastru militar în care URSS a pierdut aproape 5 milioane de soldaţi şi în care a fost la un pas de colaps, a fost “milos” şi le-a mai dat o şansă.

Săptămânile premergătoare atacului “prin surprindere” al Germaniei naziste au consemnat o serie de “ciudăţenii” fără precedent, pe care istoriografiile recepte actuale din Occident (pentru a nu mai vorbi de cea oficială rusă) nu reuşesc de 80 de ani să le “pună cap la cap” şi să le explice coerent. La 5 mai 1941, într-o cuvântare în faţa absolvenţilor academiilor militare sovietice din acel an, Stalin iese din “reţinere” şi anunţă că “Germania este cel mai probabil inamic al URSS în viitorul război, care poate începe cel mai devreme în 1942“. Discursul a fost clasificat “secret de stat”, dar lista benefeciarilor, incluzându-i pe comandanţii de mari unităţi şi unităţi din Armata Roşie, a ajuns la câteva mii de persoane. Îşi făcea Stalin vreo iluzie că un “secret” diseminat la câteva mii de beneficiari mai rămâne secret mult timp după aceea? Atunci, de ce a “scăpat” totuşi mesajul? A doua zi, 6 mai 1941, misterul s-a adâncit vertiginos: Stalin a preluat oficial funcţia de “preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului“, care în jargonul sovietic desemna funcţia de prim ministru al URSS. Ca secretar general al PCUS din 1922, Stalin avea, după moartea lui Lenin în 1924, puteri discreţionare, prin care putea ordona în impunitate orice “pe linie de partid”, răspunderea revenind însă, integral, “tovarăşilor cu funcţii pe linie de stat”, respectiv “comisarilor poporului” (miniştrilor), comandanţilor militari, şi subalternilor acestora. Stalin, neavând nicio funcţie oficială în stat, era “deasupra” sistemului, aruncând constant responsabilitatea pentru “efectele colaterale” ale dictaturii sale asupra executanţilor, care erau cel mai adesea “lichidaţi” pentru “sabotaj”, “trădare”, “spionaj” etc. Ce l-a determinat, în aceste condiţii, pe Stalin să-şi asume oficial, în văzul întregii URSS, responsabilitatea pentru guvernarea ţării, tocmai în mai 1941, când informaţiile privind apropiatul conflict cu Germania “curgeau” din toate părţile?

La 13 iunie 1941, “conducerea URSS” (adică Stalin) a remis spre publicare agenţiei oficiale de presă TASS comunicatul care, practic, anunţa că zvonurile cu privire la pregătirea unei agresiuni germane contra URSS sunt “neîntemeiate”, iar zvonurile privind pregătirea unei agresiuni sovietice la adresa Germaniei sunt “false şi provocatoare”. Reţine atenţia, din start, catalogarea diferită a celor două “categorii de zvonuri”: pentru oricine este familiarizat cu jargonul represiv-totalitar sovietic, diferenţa dintre “neîntemeiat” şi “provocator” era cam aceeaşi cu diferenţa dintre (cel puţin) 10 ani de muncă silnică în Gulag şi un glonţ în ceafă, limbajul ales indicând, în mod evident, furia mult mai mare a liderului sovietic faţă de zvonurile referitoare la intenţiile sale, decât faţă de zvonurile referitoare la intenţiile lui Hitler. Privit retrospectiv, din perspectiva atacului german care a avut loc o săptămână mai târziu, comunicatul TASS din 13 iunie 1941 pare opera unui nătâng sau arierat mintal. Însă chiar în aceeaşi zi, unităţile primului eşalon strategic al Armatei Roşii, au primit ordin de deplasare în imediata vecinătate a frontierelor de vest ale URSS. Stalin era renumit pentru natura paranoică, bazată pe neîncredere şi suspiciune, căreia i-au căzut victime sute dintre colaboratorii săi apropiaţi şi mii de lideri bolşevici din “vechea gardă” de la 1917. Iar naraţiunile istorice care domină actualmente “piaţa” (începând cu cea de la Moscova) vor să-şi convingă audienţele că, dintre toţi cu care “a lucrat”, Stalin a avut o singură persoană în care a avut încredere – Hitler. Dacă Stalin a emis un comunicat oficial la 13 iunie 1941 în care a spus că are încredere că Hitler “respectă neabătut pactul de neagresiune” din 1939, asta nu înseamnă că a crezut o clipă ce a declarat, ci doar că a avut un motiv foarte serios “să facă pe prostul” în mod public.

La 16 iunie 1941 Stalin a primit de la şeful informaţiilor externe din NKVD informaţia – având ca sursă un ofiţer superior din Luftwaffe, aviaţia militară a Germaniei – că atacul german asupra URSS “poate începe în orice moment”. A rămas celebră rezoluţia pusă de Stalin pe raportul respectiv, prin care serviciul de spionaj sovietic era îndrumat “să-şi trimită sursa dezinformatoare la originea mamei lui” (în rusă, suna mult mai rău).

La momentul respectiv, informaţiile din surse de intelligence de primă mână “curgeau” la Moscova de luni bune, adăugându-se informaţiilor oferite (gratis) de SUA şi Marea Britanie, care susţineau acelaşi lucru. În paranteză fie spus, armata şi serviciul diplomatic din Germania erau “sită”, fiind penetrate de spionajul sovietic în toate punctele cheie. În mod constant, Stalin primise informaţiile respective cu neîncredere, ceruse supra-verificări, lămuriri etc., ocazional reacţionase nervos. Rezoluţia vulgară pusă de Stalin pe raportul din 16 iunie 1941 nu “demonstrează” însă că acesta a refuzat “până la final” să accepte realitatea concentrării armatei germane la frontiera de vest a URSS. Nu exista nicio şansă ca dictatorul sovietic să fi ignorat acest fapt, iar furia sa arată doar că nu avea nevoie de o astfel de informaţie exact în acel moment, când ordonase Armatei Roşii să se concentreze “simetric” de cealaltă parte a frontierei, şi când “avea nevoie să creadă” că logica sa era corectă.

În fapt, Stalin nu a “ignorat” nici un rapoart de intelligence care i-a ajuns pe birou înainte de 22 iunie 1941, şi nu a avut vreun dubiu că Hitler îşi masează trupele pe frontiera cu URSS, dar interpretarea sa a fost una “politică” (o încercare de intimidare din partea lui Hitler) pentru că, pur şi simplu nu a crezut că Germania, prinsă deja într-un război cu Marea Britanie (în “spatele” căreia se aflau SUA, cu resurse practic inepuizabile), ar fi putut risca un război şi cu URSS.

Dacă în 1939 Hitler a fost păcălit de viclenia lui Stalin, în 1941 Stalin a fost cel păcălit, de nebunia lui Hitler. Istoricii care insistă pe “orbirea” lui Stalin din 1941 “uită” să amintească că din sutele de rapoarte primite de la NKVD şi GRU, Stalin îşi formase o imagine de detaliu, corectă, asupra armatei germane din acel moment (ceea ce nu era deloc cazul cu Hitler, relativ la armata sovietică), deci ştia că Armata Roşie este net superioară Wermacht-ului la toţi indicatorii, superioritate care mergea până la 8-1 la tancuri, 3-1 la aviaţie şi 5-1 la artilerie, fără a mai menţiona rezerva sovietică de recrutare pe termen scurt de 14 milioane de oameni, la care Germania putea doar visa. Alt detaliu, doar aparent minor: agenţii recrutaţi de GRU în Ministerul Economiei de la Berlin au raportat la Moscova că, până în iunie 1941, armata germană nu lansase către industrie comenzi pentru hainele de iarnă necesare celor aproape 4 milioane de soldaţi masaţi la frontiera URSS. Trăgând linie, Stalin nu avea cum să creadă, aplicând logica de bază, că Hitler va ataca cu 3.300 de tancuri o armată care avea 24.000 de tancuri, şi nici că-şi va trimite soldaţii în URSS doar cu haine de vară în dotare. În logică “liniară”, Hitler “nu putea” să atace, şi totuşi a făcut-o. Şi inclusiv sursele sovietice de după 1945 (memoriile comandanţilor militari, de exemplu) indică aceeaşi concluzie: dezastrul militar al URSS din 1941, care a stat la baza pierderii a 27 de milioane de cetăţeni, s-a datorat faptului că armata germană a atacat ”în cel mai prost moment cu putinţă” pentru armata sovietică, respectiv când aceasta era în proces de concentrare-organizare pe frontiera de vest şi de mobilizare generală în interior. Cu siguranţă, mişcările Armatei Roşii din prima parte a anului 1941 nu au vizat “strângerea recoltei”: nici Hitler, nici Stalin, nu au avut vreun moment intenţia să respecte pactul Ribbentrop-Molotov, în principal pentru că regimurile totalitare, de factură criminală, nu-şi respectă, prin “definiţie”, angajamentele. Pentru Europa însă, consecinţele au fost funeste.

“Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX” (descrisă de Alexandr Soljeniţîn în cartea omonimă), conţine o concluzie valabilă şi pentru înţelegerea celui de-Al Doilea Război Mondial: sursa principală a relelor abătute asupra Rusiei este politica externă tradiţional eronată a Moscovei, bazată pe mesianisme iluzorii şi fără speranţă (în trecut “a 3-a Romă” şi “revoluţia comunistă mondială”, astăzi “eurasianismul”). Rusia nu a avut însă niciodată soft power-ul necesar pentru a inspira şi, mai ales, susţine asemenea mesianisme. Dacă ar fi ca Rusia să extragă o concluzie din istoria (reală a) războiului, ar fi aceea că singura sa opţiune reală constă în acceptarea originilor europene şi occidentale ale ţării, în lichidarea cultului mumiei lui Lenin şi regimului fondat de acesta (cu excepţia lui Gingis Han, nimeni n-a făcut ruşilor mai mult rău decât Lenin, dar Moscova oficială îl onorează în continuare, ceea ce spune multe), şi în alăturarea sinceră la concertul naţiunilor democratice europene – ca stat mare şi important, fără îndoială, dar nu “special”, nici “mesianic”, şi nicidecum privilegiat. Singura ieşire a Rusiei din dezastrul comunist, este spre Vest, prin – şi cu – Europa. Iluziile “eurasiatice”, adică “joaca de-a Asia” pentru a impresiona SUA, antrenează riscuri cu potenţial grav în primul rând pentru Rusia. Cel târziu la orizontul anului 2050 Asia va fi în măsură să “înghită” (fără probleme de digestie) o Rusie auto-izolată de Europa şi Occident. Decidenţii ruşi ar trebui să ştie asta…dar şi Stalin ştia multe, înainte de 22 iunie 1941.

Drumul lui Hitler spre putere: “planul Young” şi tovarăşii Stalin şi Thälmann

“Cu excepţia lui Hitler, Lenin a fost cel mai mare om, iar diferenţele dintre comunism şi concepţia lui Hitler sunt foarte mici” (Joseph Gobbels, citat de corespondentul New York Times în Germania, în ediţia din 28 noiembrie 1925, articolul “Revolte hitleriste la Berlin“, pag. 4)

“Dacă la un oarecare capăt va începe zguduirea revoluţionară a Europei, acesta va fi Germania, iar victoria revoluţiei în Germania înseamnă victoria revoluţiei internaţionale” (I.V. Stalin, 1923)

“Nu se poate termina cu capitalismul, fără să se termine mai întâi cu social-democraţia” (I.V. Stalin, editorial în Pravda, 7 noiembrie 1927)

Hitler, încă umil, sub privirile dispreţuitoare ale preşedintelui Hindenburg (1933)

Majoritatea covârşitoare a manualelor de istorie utilizate în şcolile democraţiilor occidentale continuă să propage o idee nu mult diferită de cea prezentă în manualele utilizate în timpul războiului rece în statele comuniste: “Pe fondul efectelor provocate în Germania de criza mondială a sistemului capitalist, izbucnită în 1929, Hitler a ajuns la putere în 1933 prin alegeri libere“. Criza economică mondială dintre 1929 – 1933 a fost cât se poate de reală, dar şocul ei iniţial a fost resimţit în special în SUA, nu în Europa. Ceea ce a făcut din Germania o victimă majoră (şi sigură) a crizei a fost “planul Young” din ianuarie 1930, care a “restructurat” reparaţiile de război datorate de Germania puterilor învingătoare din 1918, conform Tratatului de la Versailles, fixate în 1921 la ameţitoarea sumă de 132 miliarde mărci-aur, respectiv 250% din PIB-ul Germaniei în 1913. Această “notă de plată”, care a avut un rol determinant, încă dinainte de 1929, în subminarea democraţiei parlamentare a Republicii de la Weimar (1918 – 1933), prin alimentarea celor două extremisme – naţional-socialist şi comunist – rezultase din 3 cifre: la 12 miliarde mărci-aur au fost evaluate distrugerile provocate de armatele germane pe teritoriile ocupate ale Aliaţilor (inclusiv în România); 38 de miliarde mărci-aur constituiau datoriile făcute de Franţa şi Marea Britanie în SUA, pentru a-şi finanţa cheltuielile de război, datorii care au fost, astfel, “transferate” Germaniei învinse; partea cea mai consistentă, de 82 miliarde mărci-aur, avea caracter strict punitiv, şi nu avea altă justificare în afară de articolul din Tratatul de la Versailles care atribuia Germaniei “întreaga responsabilitate pentru declanşarea” Primului Război Mondial (ceea ce reprezenta o exagerare serioasă în interpretarea evenimentelor din 1914, şi care a constituit principala sursă de alimentare a propagandei revizioniste a Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani – NSDAP/nazist, condus de Adolf Hitler).

“Planul Young” a redus factura totală a Germaniei la 112 miliarde mărci-aur, eşalonând plăţile pe 58 de ani (cifră care, odată anunţată, a inflamat şi mai mult propaganda nazistă, care a denunţat “înrobirea a trei generaţii germane de către străini”), şi a fixat o rată anuală de rambursare de 2 miliarde mărci-aur (3% din PIB-ul Germaniei în 1930), din care o treime absolut obligatorie şi prioritară faţă de orice altă plată a statului german, inclusiv faţă de plăţile în contul datoriei externe. Deşi însoţit de unele concesii – promisiunea Franţei de a-şi retrage trupele de ocupaţie din Renania în 1930, cu 5 ani mai devreme faţă de prevederile Tratatului de la Versailles, încetarea “supervizării” de către Aliaţi a Băncii Naţionale şi a căilor ferate germane, şi dizolvarea Comisiei Aliate pentru Reparaţii – “planul Young” a dat o lovitură nimicitoare economiei germane, deoarece i-a distrus, practic, capacitatea de finanţare prin împrumuturi externe.

În plină criză economică mondială – care făcuse deja creditele externe mai scumpe şi mai greu de obţinut – constrângerea Germaniei, printr-un tratat internaţional, să achite anual, “fără discuţii şi fără excepţie”, cel puţin 650 milioane mărci-aur, înaintea oricăror altor plăţi externe sau interne, a avut ca efect imediat dispariţia creditorilor externi, care s-au speriat – justificat, din perspectiva lor – că după plaţile respective bugetul Germaniei nu va avea capacitatea de a rambursa şi împrumuturile de la bănci private. În plus, guvernul german, confruntat cu o astfel de “plată obligatorie anuală” începând chiar din 1930, a fost obligat să ia măsuri imediate de reducere a cheltuielilor pentru a forţa un excedent bugetar, adică exact ce nu trebuia făcut în timpul unei recesiuni economice. S-a deschis astfel o spirală a subfinanţării şi decapializării, care a condus, în vara anului 1931, la prăbuşirea unei mari părţi a sistemului financiar-bancar din Germania (mai multe bănci mari au falimentat) şi la o încetare parţială de plăţi.

Este cel puţin ciudat că naraţiunile istorice ale ascensiunii lui Hitler la putere insistă pe criza economică declanşată în SUA în 1929, dar nu intră în detaliile crahulului financiar-bancar din 1931, din Germania, care a fost unul dintre cele mai mari dezastre economice ale istoriei moderne. Pentru a evita o catastrofă totală, guvernul de la Berlin a fost obligat să adopte măsuri de austeritate draconice (cei care jonglează azi, politic, în Europa, cu “denunţarea austerităţii”, ar putea să analizeze mai atent istoria Germaniei în perioada 1930 – 1932, pentru a pătrunde mai bine sensul termenului “austeritate”). Urmările s-au văzut în 1932: producţia industrială s-a prăbuşit cu 42% faţă de 1928, iar numărul şomerilor a sărit la peste 6 milioane, reprezentând peste 30% din forţa de muncă (înainte de introducerea “planului Young” erau 1,5 milioane de şomeri). În 1932, zeci de milioane de germani “făceau foamea” la propriu, iar mulţi chiar mureau, la 14 ani după război, ca urmare a mizeriei economice generale.

Efectele politice au fost inevitabile şi spectaculoase. După aproape un deceniu de propagandă “turbată”, revizionistă, populistă, antisemită etc., NSDAP-ul lui Hitler era încă, în 1928, un partid “de buzunar”. La alegerile din 20 mai 1928, a obţinut 2,6% din voturi şi 12 deputaţi, ultimul loc (8 din 8) între partidele parlamentare. Spre comparaţie, la aceleaşi alegeri, organizate într-un perioadă când economia germană “duduia”, KPD (comuniştii germani, afiliaţi – şi subordonaţi – Cominternului stalinist) a obţinut 10,6% din voturi şi 54 de deputaţi, respectiv locul 4 din 8.

Următoarele alegeri au avut loc în Germania la 14 septembrie 1930, când efectele conjugate ale crizei economice mondiale izbucnite în octombrie 1929 şi ale “planului Young” din ianuarie 1930 deja “muşcaseră” adânc. Naziştii au obţinut 18,3% din voturi, respectiv 107 deputaţi – de departe cel mai mare salt din istoria electorală a Republicii de la Weimar: de 7 ori mai multe voturi, respectiv de 10 ori mai mulţi deputaţi, în 2 ani. În 1930, dintr-un partid marginal şi zgomotos, ignorat de imensa majoritate a societăţii germane, NSDAP a ajuns al doilea partid parlamentar, după social-democraţi (SPD). Comuniştii s-au descurcat şi ei bine, obţinând 13,1% din voturi şi 77 de deputaţi, respectiv locul 3 între partide.

Fără criza economică izbucnită în 1929 şi manevrarea greşită de către democraţiile occidentale a problemei reparaţiilor de război datorate de Germania, NSDAP nu ar fi ajuns niciodată un partid de mari dimensiuni, cu “acoperire” şi audienţă naţională. Aici, toată lumea este de acord. Problema este – ca în multe alte cazuri – că diavolul se ascunde în detalii, şi mulţi fac următorul pas în raţionament greşind grav. Dacă NSDAP a ajuns al doilea partid parlamentar în 1930 ca urmare a crizei economice mondiale şi efectelor exacerbate ale acesteia în Germania, asta nu înseamnă că există un determinism care să valideze afirmaţii de genul: “În contextul efectelor crizei economice, popularitatea naziştilor a crescut masiv, aceştia reuşind să cucerească puterea prin metode democratice”. Rezumând, DA, este adevărat că datorită crizei economice NSDAP a intrat, ca partid, în 1930, în “prima ligă” a politicii din Germania, dar NU este adevărat că acest partid “a câştigat la urne” puterea în Germania, şi mandatul de cancelar pentru liderul său, Adolf Hitler. Oricum, nu numai la urne.

Lămurirea modului în care Hitler a ajuns în situaţia de a fi numit Cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933, este mult mai importantă decât pare. Ca “simplu politician” – oricât de extremist, agitator, demagog şi plin de ură era – Hitler nu ar fi putut să­­-şi pună în aplicare obsesiile revanşiste, revizioniste, antisemite, rasiste care au condus, între altele, la decizia de acum 80 de ani (atacarea Poloniei la 1 septembrie 1939) care a dat foc Europei, distrugând-o în final de la un capăt la altul, nici să trimită la moarte 7 milioane de evrei, nici să lichideze preeminenţa Europei şi civilizaţiei sale la nivel mondial (pentru ca Al Doilea Război Mondial asta a făcut, în esenţă). Hitler a fost capabil să treacă la “fapte” şi să comită aceste crime în masă şi “crime istorice” doar pentru că a ajuns în poziţia de conducător suprem al celui mai populat şi (potenţial) puternic stat european. De aceea, înţelegerea exactă a mecanismului prin care Hitler a obţinut puterea de stat în Germania este esenţială oricărui efort de înţelegere reală a acelui război.

Ajungem astfel la fascinantul an 1932, decisiv pentru soarta Europei până azi, şi – surprinzător prin raportare la acest fapt – ocolit în general “poveştile istorice la modă”. A fost nu doar anul de vârf al crizei economice din Germania, dar şi anul în care au avut lor trei exerciţii electorale naţionale majore – alegerile prezidenţiale din martie-aprilie, respectiv alegerile parlamentare din 31 iulie şi 6 noiembrie – care “au făcut cărţile” şi au pavat drumul spre deznodământul din 30 ianuarie 1933.

Cei care continuă să circule, până azi, afirmaţii de genul “Hitler a ajuns la putere prin alegeri libere”, uită (sau se prefac că uită) că Republica germană de la Weimar a fost gândită ca una semi-prezidenţială. Ales prin vot direct de întreg electoratul german, preşedintele ei (Reichspräsident) avea puteri executive calibrate corect la legitimitatea sa democratică maximă, printre care puterea de a dizolva Parlamentul (Reichstag) şi de a convoca alegeri legislative anticipate în termen de 2 luni, puterea de a emite legi şi decrete de urgenţă, cu aplicabilitate imedată (pe care Reichstag-ul le putea însă anula în termen de 60 de zile prin majoritate simplă), puterea (exclusivă) de a numi cancelarul (primul ministru) şi comanda supremă a forţelor armate (Reichswehr). În istoria Republicii de la Weimar, nici un politician nu “a ajuns” Cancelar “doar trecând pe la urne“, ci prin numirea lui în funcţie de către şeful statului, care nu era obligat de Constituţie să-l numească automat cancelar pe liderul partidului care obţinea o majoritate relativă a voturilor. Fapt cu atât mai evident cu cât, din 1925, preşedinte ales al Republicii de la Weimar era Paul von Hindenburg, fost feldmareşal şi comandant militar suprem al armatelor germane în Primul Război Mondial, considerat de mare parte din populaţie ca erou naţional, şi beneficiar al unei poziţii de autoritate morală neegalată pe timpul vieţii sale de vreun alt politician german.

Primele alegeri germane din 1932 au fost cele prezidenţiale, care s-au derulat în două tururi, la 13 martie şi 10 aprilie. Hindenburg a candidat pentru realegere, avându-i ca oponenţi principali pe liderii NSDAP, Adolf Hitler, şi KPD, Ernst Thälmann. Vom reveni imediat la povestea tovarăşului Thälmann, beneficiarul până azi al unui adevărat mit eroizant total nemeritat la nivelul “stângii progresiste” din Germania şi Europa de Vest, dar să reţinem deocamdată că în campania electorală din primăvara lui 1932, Hitler şi Thälmann nu s-au atacat aproape deloc unul pe celălalt, rezervându-şi toată “muniţia” pentru Hindenburg. Cu tot dezastrul provocat de criza economică, Hindenburg a a fost reales preşedinte cu 53% din voturi şi aproape 20 de milioane de susţinători. Pentru Hitler însă, “înfrângerea” cu 37% din voturi (peste 13 milioane de susţinători şi majoritate în 6 landuri) s-a transformat într-o victorie propagandistică personală, validându-l aparent ca principal challenger “aritmetic” la funcţia de Cancelar.

În evocarea perioadei imediat premergătoare “ajungerii” lui Hitler la putere, confruntarea politică şi electorală foarte dură Hindenburg – Hitler din primăvara anului 1932 este aproape întotdeauna trecută cu vederea, ceea mai plauzibilă explicaţie fiind aceea că invalidează teza Cominternului, prezentă până azi nu doar la Moscova, dar şi în istoriografia occidentală, conform căreia “cercurile capitaliste şi reacţionare din Germania l-au adus pe Hitler la putere”. La o analiză atentă, se observă imediat notele false din această “partitură”. Hindenburg era liderul incontestabil al dreptei naţionalist-conservatoare din Republica de la Weimar. Există o abundenţă de surse care susţin, concordant, că Hindenburg nu doar că în detesta pe Hitler ca politician, dar îl şi dispreţuia ca individ, în conversaţiile cu apropiaţii săi referindu-se deseori la acesta cu apelative precum “caporal austriac” sau “ţărănoi”. Hindenburg l-a perceput de la început pe Hitler – în mod corect – ca pe un intrus şi impostor în familia politică a dreptei conservatoare germane, ca pe un revoluţionar “sub acoperire patriotică” care urmăreşte să lichideze democraţia constituţională, Hitler însuşi nefăcând vreau efort notabil de a-i atenua această percepţie şi insistând continuu asupra caracterului “socialist” şi “transformist” al “mişcării” pe care o conducea.

Până azi, termenul “nazist”, care este un acronim al titulaturii “Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – NSDAP / Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani” din care s-au ales, întâmplător, acele litere care evidenţiază naţionalismul, dar evită caracterul “socialist” şi “muncitoresc”, serveşte scopurilor originare, respectiv de a proteja de palpitaţii audicenţele delicate din Occident, dar şi de a închide rapid gura celor tentaţi de “curiozităţi academice” (e “foarte clar” că e de “extremă dreapta”, “fascist”, şi cu asta discuţia s-a încheiat). Cine îşi mai aminteşte azi că acest partid s-a numit la începuturile lui (1919 – 1920) “Deutsche Arbeiterpartei /Partidul Muncitoresc Germani” şi că Hitler, după preluarea conducerii acestuia, intenţionase să-i schimbe numele în “Partidul Revoluţiei Sociale din Germania”, fiind cu greu convins de anturajul său să opteze pentru varianta NSDAP, mai puţin înfricoşătoare pentru alegători?

Primele alegeri parlamentare germane din 1932 au avut loc la 31 iulie şi au provocat “marele şoc”: cu 37,4% din voturi şi 230 de deputaţi, NSDAP a devenit primul partid din Germania. Practic, partidul a egalat performanţa şefului său la alegerile prezidenţiale din primăvară şi şi-a atins punctul maxim de sprijin popular în condiţii democratice, de alegeri libere şi corecte. Chiar dacă rezultatul de 37% nu era rău deloc pentru un partid care în urmă cu 3 ani nu reuşea să obţină nici 3%, evidenţa sare imediat în ochi: nici în cel mai groaznic moment al crizei economice, NSDAP nu a beneficiat de sprijinul majorităţii electoratului german, care să-i permită “accederea la guvernare prin mijloace democratice”. De la 37% la 51% era încă o cale lungă, pe care partidul lui Hitler n-a putut niciodată să o parcurgă la urne atât timp cât alegerile au fost libere. Stânga politică a obţinut 36,2% din sufragii (social-democraţii 21,6%, comuniştii/KPD 14,6%), cu un total de 222 de deputaţi, doar 8 mai puţini decât naziştii. Partidele centriste şi regionale au obţinut, împreună, 16,7% din voturi şi 101 deputaţi, iar partidele dreptei tradiţional-conservatoare au obţinut 7% din voturi şi 44 de deputaţi. Problema principală deschisă de alegerile din 31 iulie 1932 nu a fost transformarea NSDAP în primul partid (ca dimensiune parlamentară) din Germania, ci faptul că naziştii şi comuniştii, cele două forţe politice extremiste care “canibalizau” puternic criza economică şi socială pentru a câştiga voturi, au obţinut, împreună (în sensul “aritmeticii” parlamentare) 52% din voturi şi din mandatele de deputat din Reichstag. Rezultatul alegerilor din 31 iulie 1932 a însemnat că nici un guvern german bazat pe o majoritate parlamentară (în spiritul Constituţiei Republicii de la Weimar, chiar dacă nu şi obligatoriu în litera ei) nu mai era posibil cu excluderea simultană de la guvernare a NSDAP (naziştilor) şi KPD (comuniştilor).

La 1 august 1932, sistemul politic din Germania a “sărit” brusc de la un “jucător” principal (preşedintele Paul von Hindenburg) la trei: Hindenburg, Adolf Hitler şi Ernst Thälmann. De aceea, înţelegerea exactă a ceea ce s-a întâmplat între 1 august 1932 şi 30 ianuarie 1933, nu poate evita răspunsul la o întrebare simplă: cine era tovarăşul Ernst Thälmann?

Dezertor, în Primul Război Mondial, din armata germană de pe frontul de vest (1918), activ în aripa de extremă stânga a Partidului Social-Democrat, Thälmann a avut un rol major în sciziunea, apoi fuziunea acesteia cu noul KPD (Kommunistische Partei Deutschlands/ Partidul Comunist German), pe platforma politică a aderării necondiţionate la Comintern (Internaţionala Comunistă, cu sediul la Moscova şi controlată cu mână de fier de Lenin, apoi de Stalin, al cărui obiectiv asumat oficial era “răsturnarea prin orice mijloace, inclusiv forţa armată, a burgheziei internaţionale, în vederea stabilirii Republicii Mondiale Sovietice”. Cu asemenea “opinii”, Thälmann a avansat rapid în ierarhia KPD: în 1920 a fost ales membru al Comitetului Central, iar în 1921 a fost unul din delegaţii KPD trimişi la cel de-al 3-lea congres al Cominternului de la Moscova, unde Lenin însuşi şi-a făcut timp pentru a-i acorda o întrevedere.

În 1923, Thälmann a jucat un rol central în organizarea şi desfăşurarea celei de-a doua insurecţii comuniste din Germania (prima avusese loc în 1919), conducând personal operaţiunile din Hamburg. După lichidarea tentativei de puci de către armata germană, dispare “de pe radar” o vreme (fusese concediat din postul de funcţionar public german încă din 1921, dar Moscova îl preluase pe statul ei de plată imediat), şi reapare la Moscova, în ianuarie 1924, unde “jeleşte câteva zile” la catafalcul lui Lenin. Doliul după Lenin, şi revenirea la Moscova, i-au dat un nou imbold în carieră în februarie 1924, când Thälmann a devenit vicepreşedinte al KPD, deputat comunist în Reichstag şi, la al 5-lea congres al Cominternului de la Moscova, a fost “ales” în Comitetul Executiv al organizaţiei.

Anul 1925 a marcat intrarea lui Thälmann, cu adevărat, în marea politică din Germania. În situaţia de subordonare în care se afla KPD faţă de Moscova, este evident că turnura vertiginoasă a carierei lui Thälmann din acel an nu ar fi avut loc fără sprijinul direct al noului lider de la Kremlin, Iosif Stalin. Uvertura a avut loc în februarie, când a devenit comandant al RFB (“Alianţa Luptătorilor Frontului Roşu”, organizaţia paramilitară a KPD, similară, până aproape la nivel de uniformă, organizaţiei paramilitare SA din NSDAP). La alegerile prezidenţiale din aprilie, KPD l-a desemnat candidat pe Thälmann, deşi era evident că un candidat comunist separat de cel susţinut de social-democraţi nu are nicio şansă. Chiar şi cu şanse zero de succes, în sine, candidatura lui Thälmann a contat însă enorm pentru celelalte două, cea a dreptei – Paul von Hindenburg, atunci intrat în premieră în politica Republicii de la Weimar – şi cea a coaliţiei de centru-stânga dintre SPD (social-democraţii), centrul catolic şi Partidul Democrat – Wilhelm Marx, politician catolic de centru. Thälmann a obţinut “doar” 6% din voturi, care au fost însă decisive având în vedere că Hindenburg a obţinut 48%, iar Marx 46%. “Rupând” 6% din voturile stângii, Thälmann i-a asigurat în 1925 lui Hindenburg alegerea ca preşedinte al Republicii de la Weimar, ceea ce nu poate însemna decât că Stalin avea opinii cât se poate de clare cu privire la rezultatul respectivelor alegeri. Aviz celor care astăzi încearcă să înţeleagă “influenţarea de căre Rusia a alegerilor din Occident”: “băieţii” de la Moscova au cam 100 de ani de experienţă consemnată în domeniu, timp suficient pentru ultra-perfecţionare.

Pentru ca totul să fie foarte clar, comuniştii germani n-au fost deloc supăraţi că Thälmann a “pierdut” alegerile cu “doar” 6% din voturi, ba chiar l-au “recompensat” în octombrie acelaşi an (1925) cu alegerea în funcţia de preşedinte al KPD. Thälmann avea protectori foarte puternici, nu doar Cominternul fiind în spatele lui, ci şi Stalin personal, care – lucru rar – a intervenit direct pentru “alegerea” lui. Protejatul lui Stalin s-a dovedit o “carte câştigătoare” pentru marea strategie a Moscovei. Thälmann a aliniat total partidul la politica Moscovei, inclusiv la politica enunţată la cel de-al 6-lea congres al Cominternului din 1928, la care deasemenea a participat, prin care, pe “linia” prefigurată de Stalin încă din 1927, social-democraţia şi partidele social-democrate din Europa, în frunte – se înţelege – cu cel german, au fost desemnate, sub eticheta “demascatoare” de “fascism social“, ca “duşmanii principali ai intereselor proletariatului şi ai revoluţiei mondiale“, şi ca “o variantă a fascismului“.

Momentul 1928 este important în înţelegerea ascensiunii lui Hitler la putere. Tovarăşul Thälmann a înghiţit fără să clipească “doctoria” din linguriţa lui Stalin şi a direcţionat toată maşinăria politică şi organizatorică a KPD împotriva SPD. De dragul adevărului, să menţionăm că unii comunişti germani – cei care, la acel moment, încă se iluzionau că partidul lor se ocupă de “interesele clasei muncitoare”, nu de cele ale lui Stalin şi ale URSS – au încercat să reziste grozăviei politice dictate de Thälmann la ordinele Moscovei, conştienţi fiind că fără o alianţă cu social-democraţii, KPD nu avea nicio şansă să ajungă la putere, oricum nu prin alegeri. Greşeala lor, a tuturor, a fost că nu s-au gândit că politica lui Stalin s-ar putea să nu urmărească aducerea lor la putere, ci manipularea KPD într-o “combinaţie operativă” mai amplă. Ceea ce, pe majoritatea lor, inclusiv pe Thälmann, i-a costat viaţa după 1933.

Tot în 1928 s-a consemnat şi ultima şansă a KPD de a “scăpa” de politicle toxice ale lui Thälmann, care – după ce a încercat să “acopere” un amic care devalizase banii partidului – a fost dat afară din toate funcţiile de conducere. A fost nevoie de a doua intervenţie personală a lui Stalin (deja mult mai puternic la Moscova decât în 1925, la prima intervenţie), pentru reinstalarea lui Thälmann la cârma KPD. Drept mulţumire, de la tribuna congresului KPD din 1929, Thälmann a anunţat o politică de “confruntare totală” cu SPD, la care nu a renunţat până în 1933 când, ajuns la putere, Hitler a distrus atât KPD, cât şi SPD.

Revenind la alegerile din 31 iulie 1932, acestea nu au putut produce o majoritate parlamentară funcţională. Hitler a solicitat zgomotos funcţia de cancelar, de pe poziţia liderului “celui mai mare partid parlamentar”, ceea ce preşedintele Hingenburg a refuzat, preferând să menţină în funcţiune “guvernul prezidenţial” condus de Franz von Papen, de orientare conservatoare. Hindenburg i-a propus lui Hitler funcţia de vice-cancelar, pe care acesta a respins-o pe principiul “totul sau nimic”. Stânga şi centrul ar fi avut împreună 53% în Reichstag, dar politica KPD, care era de fapt politica Moscovei, a blocat orice soluţie din direcţia respectivă. Criza economică s-a amplificat, iar violenţele de stradă dintre organizaţiile paramilitare ale NSDAP şi KPD au generat percepţia că ţara se afla în prag de haos şi război civil.

Într-o încercare disperată de deblocare a impasului parlamentar, Hindenburg a uzat încă odată de prerogativa de dizolvare a Reichstag-ului şi a convocat noi alegeri la 6 noiembrie 1932. Naziştii au ieşit “zdruncinaţi” serios. Deşi au rămas primul partid parlamentar, au pierdut 2 milioane de voturi faţă de alegerile din 31 iulie, obţinând “doar” 33,1% şi 196 de deputaţi. Comuniştii însă au făcut un salt semnificativ faţă de alegerile anterioare, obţinând 17% din voturi şi 100 de deputaţi, devenind astfel al doilea partid parlamentar, şi devansându-i pe social-democraţi, care au obţnut doar 20% şi 121 de deputaţi. Tragismul alegerilor din 6 noiembrie 1932 a fost ilustrat de faptul că cele două partide extremiste din Germania au obţinut primele două locuri (fapt explicabil, în primul rând, prin dezastrul economic şi social din acel moment), dar concluzia politică de la alegerile din 31 iulie a fost revalidată: nu se putea alcătui un guvern bazat pe o majoritate parlamentară cu excluderea simultană a naziştilor şi comuniştilor.

Să privim întâi cifrele. “Stânga” (SPD şi KPD) şi centrul (două partide) aveau împreună 50%, iar dacă ar fi cooptat la guvernare şi partidul bavarez (regionalist) ar fi avut 53%. “Dreapta” (NSDAP şi două partide naţionaliste) avea 44%. Concluziile sunt clare: alegerile din 6 noiembrie 1932 au blocat NSDAP într-un “punct mort”, iar pe Hitler l-au scos temporar din joc. Decizia reală s-a restrâns de la 3 la 2 persoane: Hindenburg şi Thälmann. Hindenburg avea de partea sa puterile constituţionale ample, care-i permiteau să dea decrete de urgenţă şi să dizolve Reichstag-ul (puteri de care uzase deja până spre limită), iar Thälmann avea “cheia” unei coaliţii de centru-stânga, împreună cu SPD, care ar fi dat o lovitură, probabil mortală, NSDAP, şi ar fi permis accederea, în premieră, a unor miniştri comunişti în guvern. Hindenburg afirmase, până în acel moment, de nenumărate ori, că nu-l va numi pe Hitler cancelar, dar nu afirmase niciodată că nu va accepta o coaliţie între SPD şi KPD. A existat o singură problemă: Thälmann nu era politician autonom, ci omul Moscovei, mai exact al lui Stalin – care acţionase inteligent ani de zile pentru a-l “dirija” într-o astfel de poziţie – şi executa “orbeşte” ordinele primite din URSS. Iar în faţa persistenţei blocajului politic din Germania în 1932, după două alegeri parlamentare succesive inconcludente, ordinele Moscovei au rămas neclintite: KPD nu intră în alianţă cu “fasciştii sociali” din SPD.

Aici este, de fapt, esenţa înţelegerii cauzelor celui de-Al Doilea Război Mondial. NSDAP, cu Hitler în frunte, s-au forţat până aproape de apoplexie, în 1930-1932, pentru a câştiga alegerile cu un “scor” suficient de mare pentru a face pretenţia lor de a prelua puterea în stat de nerefuzat. În special în 1932, partidul nazist a contractat credite interne uriaşe pentru finanţarea campaniilor electorale şi plata activului de partid şi a SA şi SS, credite acordate “sub semnătura privată” a lui Hitler, evident în speranţa creditorilor că odată ajuns cancelar acesta le va rambursa. Pentru NSDAP, alegerile din 6 noiembrie 1932 au fost, literalmente, un dezastru. Reculul de la 37% la 33% a însemnat eşecul “strategiei electorale” şi contemplarea dezastrului. Mai mulţi acoliţi ai lui Hitler din conducerea NSDAP au făcut în jurnalele lor consemnări sumbre ale acelor zile, cu trimiteri la dispariţia iminentă a partidului şi la intenţiile suicidale ale lui Hitler.

În aceste condiţii, ce a urmărit Moscova cu modul de “dirijare” a KPD şi liderului acestui partid, Ernest Thälmann? Hitler nu făcuse nici un secret, afirmase de sute, poate mii, de ori, inclusiv în public, că intenţionează să-i distrugă pe comunişti, dar şi pe social-democraţi, odată ce va prelua puterea (ceea ce a şi făcut, fără să piardă timpul, în 1933). Fără îndoială, atât Stalin, cât şi Thälmann, erau la curent cu ameninţările pe care Hitler le profera de ani de zile prin toate colţurile Germaniei şi prin presă. Cu toate acestea, în momentul decisiv, când era clar că democraţia parlamentară a Republicii de la Weimar “crăpa din toate încheieturile” şi că preşedintele Hindenburg rămânea rapid fără opţiuni viabile, iar Constituţia “se mai ţinea într-un singur şurub”, ordinele Moscovei pentru KPD au rămas aceleaşi: nicio alianţă cu “fasciştii sociali” din SPD, nicio intrare la guvernare. Până la sfârşit (inclusiv al lor), comuniştii germani au fost obligaţi de URSS să stea cu ochii fixaţi pe “pericolul social-democraţiei”, şi să ignore pericolul, real, din partea naţional-socialiştilor lui Hitler. Prin asta, Thälmann şi tovarăşii săi din KPD s-au sinucis, la propriu, în afară de un mic număr dintre ei care au apucat să fugă în URSS şi au format, din 1945, “nucleul conducător” al RDG. Dacă în cazul comuniştilor germani se poate suspecta orbirea indusă de fanatismul “pentru cauză”, care i-a împins să execute fără ezitare ordinele primite de la Moscova, în cazul lui Stalin lucrurile sunt mult mai neclare: de ce ar fi vrut el să-i “sinucidă” pe comuniştii germani, în loc să-i lase să-l termine pe Hitler?

În vârstă de 85 de ani, bolnav (avea să moară un an mai târziu), exasperat şi consiliat tot mai greşit de apropiaţii săi, Hindenburg a alunecat din decembrie 1932 spre prăpastie. Era conştient că dizolvarea Reichstag-ului la fiecare 3 luni, şi convoca noi alegeri care duceau la rezultate similare (cu naziştii şi comuniştii blocând cel puţin jumătate din mandate), reprezenta un abuz de puterile sale constituţionale. Ultimul cancelar “prezidenţial”, numit peste voinţa partidelor, generalul Kurt von Schleiter, după câteva încercări eşuate de a “rupe o aripă dizidentă anti-Hitler” din NSDAP, i-a sugerat lui Hindenburg o ultimă opţiune: utilizarea poziţiei de comandant suprem al armatei pentru a ordona Reichswehr-ului să treacă la “represiunea totală” a ambelor partide extremiste – NSDAP şi KPD – urmată de scoaterea lor în afara legii. Deşi redus la 100.000 de oameni prin Tratatul de la Versailles, Reichswehr-ului era o forţă militară profesionistă care ar fi reuşit, foarte probabil, să neutralizeze forţele paramilitare ale celor două partide. Hindenburg a refuzat însă rolul de “dictator pentru salvarea democraţiei” şi a cedat “asigurărilor” din anturajul său că Hitler “va putea fi controlat” şi că este “singura soluţie” în faţa unei “iminente insurecţii comuniste”. La 30 ianuarie 1933 dezastrul a avut loc, Hitler fiind numit cancelar de Hindenburg, care a cedat în cele din urmă argumentului “liderului celui mai mare partid parlamentar”.

Dacă punem însă cap la cap, cu atenţie, toate detaliile istoriei premergătoare celui de-al doilea război mondial, “filmul” arata cam aşa: în 1925, Stalin l-a dirijat pe Thälmann astfel încât să asigure victoria lui Hindenburg la preşedinţia Republicii de la Weimar, în dauna candidatului susţinut de centrul catolic şi de social-democraţi; în 1932, Stalin l-a dirijat pe acelaşi Thälmann astfel încât să facă imposibilă o majoritate parlamentară fără partidul lui Hitler, ceea ce l-a adus la exasperare pe Hindenburg şi l-a “ajutat” să ia decizia fatală din 30 ianuarie 1933; în 1939, acelaşi Stalin l-a “ajutat” pe Hitler, prin pactul Ribbentrop-Molotov, să ia decizia atacării Poloniei, care a dus la un nou război intra-occidental între Germania, Marea Britanie şi Franţa, la doar 20 de ani după Primul Război Mondial. Se spune, cu foarte mult temei, că “odată poate fi o întâmplare, a doua oară poate fi o coincidenţă, dar de la treia oară în sus este în mod sigur ceva planificat”. În cei 15 ani care au precedat scufundarea Europei şi a lumii în catastrofa celui de-Al Doilea Război Mondial au avut loc atât de multe “coincidenţe”, încât înţelegem prea bine declaraţia liderului rus din 21 august 2019, conform căreia “…în anumite țări sunt încercări de a rescrie cauzele celui de-al Doilea Război Mondial în numele unor interese economice și politice personale”. Singura problemă cu declaraţia respectivă este că domnul preşedinte Putin a omis să spună cine sunt, concret, acele “anumite ţări”, şi a optat pentru ţinerea în continuare a audienţelor occidentale în suspans.

În martie 1933, Thälmann a căzut victimă primului val de represalii de masă lansate de naziştii ajunşi la putere. A fost arestat, torturat şi aruncat în închisoare. I s-a deschis un “proces”, dar Hitler a ordonat în 1935 oprirea acestuia, deşi ar fi putut impune orice “verdict”. După semnarea pactului Ribbentrop – Molotov soţia lui Thälmann a depus la ambasada URSS din Berlin (unde nu a fost împiedicată de Gestapo să intre) un memoriu către Stalin, căruia îi cerea să intervină pe lângă Hitler, în virtutea “relaţiilor de prietenie şi cooperare” tocmai stabilite între cele două regimuri totalitare, pentru eliberarea soţului ei. Stalin nu a mai mişcat însă un deget în favoarea celui pentru care intervenise personal de două ori, în 1925 şi 1928, pentru a-i salva cariera în KPD, între foarte rarele cazuri în care şi-a devoalat interesele. A acţionat exact cum le sugerase “în glumă” delegaţilor la ultimul congresul al Partidului Comunist al URSS dinainte de Marea Teroare: “V-am spus de atâtea ori: puteţi să faceţi ce vreţi, dar nu lăsaţi urme!”. Delegaţii comunişti sovietici au râs atunci cu poftă, dar chiar şi aşa Stalin i-a trimis ulterior pe 90% dintre ei la moarte. Thälmann era un martor de prim rang la evenimentele care au condus la instalarea lui Hitler la putere în Germania. Stalin nu avea nevoie de martori, ceea ce ştia toată lumea în URSS, dar nici nu dorea, în mod special, să “rezolve” el problema cu un “erou al Cominternului”. Aşa că l-a lăsat pe tovarăşul Thälmann în puşcăriile şi lagărele lui Hitler, care, interesant, a ezitat 5 ani până a dat, în august 1944, ordinul de asasinare a fostului său rival. De asemenea interensant, după execuţie propaganda hitleristă a anunţat public că Thälmann “a murit într-un raid de bombardament al SUA”. Călăii lui Hitler nu s-au deranjat aproape niciodată să-şi acopere crimele. În cazul lui Thälmann au făcut una dintre puţinele excepţii.

Ironia sorţii, Thälmann are până azi statui în Germania, inclusiv la Berlin, dar şi la Weimar, locul de naştere al nefericitei republicii democratice germane din 1918, pe care s-a străduit din toate puterile sale, alături de şefii lui de la Moscova, să o distrugă. Până când europenii nu vor dori să înţeleagă exact istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, începând cu originile sale obscure, nu vor reuşi să se elibereze pe deplin de consecinţele lui.

Autor: Alexandru Dodan

Alexandru Dodan Alexandru Dodan este un diplomat român cu 23 de ani de experienţă în domeniul relaţiilor internaţionale, dintre care 17 ani în serviciul extern al MAE. A efectuat misiuni diplomatice de lungă durată în Danemarca/Islanda, Grecia, Maroc/Mauritania şi Marea Britanie, iar în centrala ministerului a lucrat la Direcţia Europa de Vest, Divizia SUA-Canada, Divizia Afaceri Politice şi Direcţia Analiză şi Planificare Politică. Este licenţiat (1996) al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, specializarea istorie contemporană universală, cu o teză privind economia şi societatea SUA după 1945.

“Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.”

ARHIVA TIMPUL – 02.09.2019