Anastasia Homiţcaia: „Baletul nu este un document pe care îl salvezi în calculator şi revii la el a doua zi”

Sub umbrela din cafenea, cu mâinile împreunate pe dosul frunţii şi gândurile hoinărind pe undeva, aşteptam cuminte să-mi cunosc eroina. M-a întrebat curioasă de ce am căuta-o, că doară baletul nu poate livra şocantul pentru presă…? Am rămas perplexă. Negreşit port şi eu o vină…, însă mai rău decât să-mi fi dat seama prea târziu, e să n-o fi făcut niciodată, m-am gândit. În lumea plină de graţie a baletului a păşit cu rezervă, dar odată ce a încălţat balerinii şi-a dat seama că-i va purta toată viaţa. Deşi abia în 1998 absolveşte Liceul Coregrafic din Chişinău, angajată în trupa de balet al Teatrului Naţional de Operă şi Balet este încă din 1996. Şase ani mai târziu îşi finisează studiile la Acadamia de Muzică Teatru şi Arte Plastice, timp în care reuşeşte să cucerească cu apariţiile sale publicul din întreaga Europă, dar şi cel din Ţara Soarelui Răsare. Impresionanta poveste „în vârful picioarelor” a frumoasei primbalerine Anastasia Homiţcaia, mi-a scuturat încheieturile şi mi-a dezdoiat colana vertebrală – tocmai asistasem la o lecţie despre supravieţuire…

 
– Dragă Anastasia, spune-mi ce te-a făcut să alegi o artă atât de frumoasă, dar care impune sacrificii foarte mari?
Pe la cinci şase ani, ca orişice copil freceventam şi eu un cerc, în ce mă priveşte unul de dans. Apoi una dintre profesoarele mele i-a sfătuit pe părinţi să mă dea la o şcoală de balet, fiindcă a descoperit în mine anumite aptitudini. În acelaşi timp aveam şi nişte probleme de sănătate, care impuneau sport, părinţii m-au înscris la Liceul Coregrafic, însă aveau în plan să mă lase să-l freceventez doar jumătate de an. Menţionez că acolo axistă un regim ca la armată, prima jumătate a zilei studiam obiectele de cultură generală, iar în cea de-a doua – obiectele de specialitate, adică balet şi coregrafie. După şase luni când au venit să-mi retragă actele pentru a mă transfera la o şcoală obişnuită, atunci am înţeles că nu mai pot abandona dansul. Aşa am rămas acolo. Mi-a fost destul de greu, mai ales în perioada în care oasele mele trebuia să se adapteze rigorilor dansului clasic, care impune practic să-ţi distorsionezi oasele piciorului. Însă cu multe lacrimi şi suspine, am „mers” mai departe. Cel mai impresionant moment, de altfel şi cel care m-a determinat să fac balet, a fost atunci când prezentă fiind la spectacolul „Lacul lebedelor” actul III, unde o văzusem pe Olga Gurevskaia şi nu-mi venea să cred că e posibil să poţi executa stfel de elemente coregrafice. Tocmai acel moment a fost unul hotărâtor pentru ce aveam să fac mai departe. Balerina pe care o văzusem atunci mi-a şi devenit ulterior profesoară şi mentor în arta dansului. De altfel ei îi datorez ceea ce sunt acum.

– Ce presupune baletul?
– Baletul nu este o meserie grea, ci extrem de grea. Fiecare zi este o luptă cu sine. Ca să nu vorbesc cu dimineţile dureroase, în care muşchii nu te ascultă… Baletul nu este un document pe care îl închizi şi îl salvezi în calculator, el presupune muncă şi efort continuu. Ziua începe cu o oră de dans clasic, care ne asigură încălzirea şi tototdată cel care ne menţine în formă, după care repetiţiile pentru spectacol, iar dacă acestea lipsesc, atunci fiecare lucrrează asupra numerelor „mai slabe”. Baletul presupune multă muncă şi sârguinţă. Iar dacă cu o seară înainte sala te-a aplaudat în picioare, a doua zi nu mai poţi trăi cu asta, ci cu doza de antrenament de la sală. Dacă nu depui acest efort atunci ajungi să te împiedici, la propriu. Nu te poţi opri nicio clipă şi nu poţi trăi cu ce-a fost în urmă, fiindcă un artist de balet nu poate evolua pe fonogramă, dacă îl dor muşchii sau nu-i binedispus. Pentru noi fiecare apariţie este ca la coridă…

– Care este regimul alimentar al unei balerine şi dacă există interdicţii la anumite produse?
– Interdicţii nu avem, însă rămâne la latitudinea noastră ce trebuie că mâncăm astfel încât să nu luăm kg în plus. Asta depinde de atitudinea faţă de sine şi de meseria pe care o faci.

– Vi se impune totuşi o greutate anume?
– Da există un „canon” – se calculează în felul următor: statura (a mea 1m72) minus 20 de kg. Asta înseamnă că eu trebuie să am 52 de kg. Ei bine, există cazuri când oasele sunt grele şi poţi avea mai multe kg decât este indicat. Cel mai important e să te poată ridica partenerul…

– Au existat momente critice în cariera ta?
– Da. Asta se întâmpla acum zece ani, când după un tratament hormonal am luat câteva kg, lucru fatal în meseria noastră. Evident partenerul meu de dans le-a resimţit, motiv pentru care m-a şi lăsat… Specific că la noi este greu să-ţi găseşti un partener pentru rolul principal, fiindcă în general nu prea există mulţi balerini, iar al meu tocmai îşi găsise o alta. În afară de şocul psihologic suferit, timp de un an şi jumătate mai jucasem numai în roluri secundare. A fost o adevărată trădare. Dar ulterior revenisem deja la greutatea iniţială şi de atunci am grijă s-o menţin. Creierul meu este programat – să nu iau un gram în plus. Dacă în cazul altor balerine şi soţul este artist de balet şi mai şi formează un cuplu, atunci ea îşi poate permite luxul să se îngraşe puţin, deoarece el o poate ridica. Pentru mine în schimb, este – interzis! Dacă îmi doresc cu disperare să mănânc pizza fac acest lucru, însă după asta urmează trei zile să mi le petrec la sală şi stau doar pe legume şi fructe… Dar regimul ideal presupune legume şi carne, fiindcă te simţi sătul şi în acelaşi timp nu rişti să te îngraşi. Astăzi am privilegiul să pot alege – am tocmai doi parteneri de dans. Se pare că viaţa ne răsplăteşte, dacă ai răbdare şi eşti consecvent.

– Dat fiind faptul că baletul impune mult exerciţiu, ce presupune concediul pentru voi, ori lipsa lui?
– După numai două zile de odihnă organismul îţi dă de ştire, muşchii parcă se atrofiază şi încep să te doară. Personal am dureri mari în articulaţii dacă nu fac exerciţii, de aceea nu-mi permit să lenevesc nicio zi. S-a întâmplat cu ceva timp în urmă ca în decursul a trei ani să nu am nici o zi de odihnă. Iar numai în 12 luni, am evoluat alături de „Imperskii balet” în 50 de spectacole desfăşurate în toată lumea. Şi inevitabil oboseala şi-a spus cuvântul. Surpriza a venit pe scena din Belgia când în timp ce jucam „Lacul lebedelor” actul III, mi s-a rupt un tendon. Noroc că era la piciorul drept, fiindcă variaţiile erau pe piciorul stâng, astfel am putut evita un efort imposibil. La sfârşit, am căzut fără cunoştinţă. Nici cele trei injecţii şi nici ledocaina nu m-au ajutat. De fapt, pe noi durerea ne însoţeşte în fiecare zi, iar dacă nu ne deranjeză nimic atunci e ceva în neregulă… Dincolo de toate acestea, dragostea pentru scenă este cea care îmi impune acest frumos sacrificiu, fără de care nu mă pot lipsi nici pentru o zi.

– O întrebare mai durereoasă este – când se încheie cariera unui artist de balet?
– Conform noilor prevederi, artiştii care vor avea un stagiu de muncă de cel puţin 20 de ani vor avea dreptul să primească pensii. Dar asta nu înseamnă că după două decenii de activitate nu mai putem juca, poate nu solistă în rolul principal. Însă în cordobalet avem balerine care au atins vârsta de 50 de ani, care unele arată şi dansează mult mai bine decât fetiţele de la liceu.

– Cum stăm la capitolul calitatea studiilor în domeniul coregrafic?
– Calitatea studiilor este una destul de ridicată, iar asta se datorează profesorilor crescuţi după tradiţia celor mai prestigioase şcoli de balet din Sankt Peterburg şi Moscova. Avem copii din afară care au venit special pentru a se instrui în R.Moldova, din Italia de exemplu. M-a deranjat însă odată când aflându-mă într-un turneu în străinătate am întâlnit un ambasador moldovean, care după un spectacol de succes s-a apropiat şi m-a întrebat: „Da ce noi în Moldova avem balet?”.

– Vorbeşte-mi despre premiera „Alba ca zăpada şi cei şapte pitici”, unde ai pentru prima dată ai jucat un rol negativ – „mama vitregă”…
– Din punct de vedere coregrafic, rolul a fost unul destul de complicat – zece minute pe scenă, în care trebuie să execut elemente de sărituri şi piruete. Dar a fost o experienţă frumoasă şi interesantă, asta după ce de-a lungul timpului am interpretat numai roluri romantice şi gingaşe. Recunosc că în ultmimul timp am devenit pasionată de actorie pe care încerc s-o îmbin armonios cu baletul.

– Ai fost vreodată răsfăţată şi tratată aşa cum impune statutul tău de primbalerină?
– Mi s-a întâmplat doar o singură dată când după un spectacol grandios susţinut la Beijing, am fost primită împărăteşte. Atitudine pe care am resimţit-o atât din partea publicului, cât şi din cea organizatorilor. Erau extrem de atenţi, aşa încât nici nu mi se dădea voie să merg pe jos, ca să nu-mi obosească picioarele. Ca să nu mai spun că am fost dusă şi la masaj, iar ambasadorii străini îmi trimiteau braţe de flori şi mulţumiri. M-am simţit asemeni eroinelor lui Puşkin, unde balerinele primeau bijuterii şi erau tratate ca nişte adevărate regine…

Timpul Suplimentul Femeia