Maşina propagandistică sovietică a făcut totul ca intelectualitatea de creaţie să slujească regimul, fie de voie, fie de nevoie, chiar dacă, tot ea, vorba lui Maxim Gorki, trebuia să afirme cel puţin pentru „duşmanii capitalişti” că scrie „la îndemnul inimii”, nu la comanda partidului, după aşa-zisa metodă a realismului socialist. Astfel, fiecare scriitor care voia să-şi editeze o carte era obligat să pună în capul ei o poezie, o proză, sau o pagină de publicistică despre Lenin, despre partid sau despre patrie. Era o lege nescrisă pe care mai-marii timpului, prin intermediul redactorilor de la editură, o respectau întocmai.

Astăzi, mulţi dintre scriitorii oneşti şi-au revăzut opera, scoţând din cărţile lor creaţiile la care au renunţat definitiv, pocăindu-se în mod public pentru tributul plătit. Din păcate, fiind victime ale regimului, ei sunt vulnerabili, fapt cu care speculează acum comuniştii din Parlamentul RM. Ei îi reproșează lui Ion Hadârcă, de exemplu, că ar fi scris despre carnetul comsomolist, despre partid ori despre Lenin, deși scriitorul şi deputatul PL şi-a cerut scuze în mod public, acum doi ani, în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de Ziua Limbii Române. A făcut-o şi în 1990, la plenara Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, când a depus carnetul de partid…

Modelul fals, cioplit cu pana..

Pregătindu-mă să scriu aceste rânduri, am dat de volumul intitulat sugestiv „Să fii comunist”, apărut în 1987, adică în plină restructurare gorbaciovistă, în colecţia „Biblioteca şcolarului”, la Editura „Literatura Artistică”. E vorba de o culegere tematică, care cuprinde poezii, proze, publicistică, semnate de Andrei Lupan, Emilian Bucov, Bogdan Istru, Ion Canna, Samson Şleahu, Liviu Deleanu, Agnesa Roşca şi alţi condeieri care prin tot ce au scris au slujit regimul sovietic, cântând ode partidului comunist şi conducătorului mondial al proletariatului – Vladimir Ilici Lenin. Selecţia, prefaţa şi notele la creaţii aparţin Sofiei Bolduratu. Cartea se deschide cu poezia lui Petru Zadnipru „A fi comunist”: „A fi comunist înseamnă/ A fi în toate model/ Pentru cel care seamănă,/ Scrie, topeşte oţel…”. Tocmai aceasta îi obligau mai-marii zilei pe scriitori să cioplească cu pana – modele false de comunişti. Pentru asta erau răsplătiţi cu onorarii grase, iar unii – şi cu funcţii bine plătite. Alături de aceşti scriitori tribuni apare, însă, şi numele lui Grigore Vieru (poezia „Lenin”), al lui Dumitru Matcovschi („Comunistul”), Gheorghe Vodă („Semănător de vremuri noi”), Nicolae Costenco („Prometeu”), Victor Teleucă („Partidul, Lenin şi poporul”) ş.a.

Prin creaţiile selectate, ideea care ne-o sugerează autoarea culegerii e că, în orice situaţie, comuniştii au fost întotdeauna în frunte. Şi Dumitru Matcovschi scrie despre neînfricatul comunist: „A privit duşmanul totdeauna-n faţă,/ A purtat carnetul roşu de partid”… Culmea e că volumul se încheie cu poezia „Marii bărbaţi”, semnată de Vasile Romanciuc, singurul poet care n-a scris niciodată nici despre Lenin, nici despre partid, nici despre patria sovietică. Această poezie este absolut străină în contextul cărţii, referindu-se, de fapt, la marii bărbaţi ai neamului, nicidecum la cei comunişti. Contactat de noi, Vasile Romanciuc a rămas perplex: nu ştia că poezia sa a fost inclusă în această culegere. Redactorul cărţii, Eugenia Levandovschaia, care, la cei peste 80 de ani ai ei, a suferit un atac cerebral, ne-a spus că-şi aminteşte de o asemenea culegere. „Din câte ţin minte, ea a fost propusă de către Sofia Bolduratu. Pe atunci se făceau culegeri tematice, care erau incluse în planul editorial. Eu una, nu am nimic în comun cu ceea ce e scris acolo şi mi-am făcut datoria…”, ne-a mai spus ea.

„Eu îmi iubesc partidul…”

În căutarea modelelor, unii scriitori, aserviţi regimului, adeseori, prin scrisul lor, ajungeau în situaţii ridicole, pe seama lor făcându-se haz chiar şi în acea perioadă, când se spunea că şi pereţii te ascultă ce vorbeşti. Este cazul lui Bogdan Istru, autorul următoarelor versuri: „Eu îmi iubesc partidul/ Şi mă mândresc cu el/ În inimi el îmi toarnă,/ Voinţă de oţel”. Despre el Aureliu Busuioc, pe atunci secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, autorul poeziei „Apasionata”, care face parte din leniniana sovietică moldovenească (o poezie, în opinia mai multor cititori, destul de reuşită), afirma că Bogdan Istru este cel mai trist poet din lume. Şi aceasta doar pentru faptul că poetul de la Pistruieni mai semnase şi următorul vers: „Când am o bucurie, partidului o duc…”.

Între ciocan şi nicovală

Povara cea mare era totuşi pe spatele redactorilor de la editură, radio, televiziune, ziare şi reviste, care trebuiau să-i orienteze pe scriitori să pună într-un ciclu de versuri, neapărat şi una mai la zi, mai patriotică, mai despre partid şi leninism. Într-o situaţie-limită s-a aflat odată şi semnatarul acestor rânduri. Pe atunci, lucram în calitate de redactor la redacţia literară radio a Comitetului de Stat pentru Radioteleviziune. Într-o zi, regretatul poet Iurie Barjanschi a adus la redacţie un ciclu de versuri. Era unul tematic – despre Lenin. Titlurile erau aproape identice: „Lenin”, „La sfat cu Lenin”, „Pe calea lui Lenin”, „De vorbă cu Lenin” ş.a.m.d. Pe atunci aveam 23 de ani. Ştiindu-mă rebel din fire, redactorul-şef de atunci, Vanda Zadnipru, Dumnezeu s-o ierte, mi-a încredinţat aceste versuri. Probabil intuia că le voi respinge, lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat. A doua zi, am fost chemat la Filip Cruliţchi, prim-locţiitorul preşedintelui Comitetului de Stat pentru Televiziune şi Radiodifuziune (adjunctul faimosului Stepan Lozan). În faţa lui, pe scaun stătea Iurie Barjanschi. „Tovarăşe Roibu, de ce aţi respins versurile tov. Barjanschi?”, m-a întrebat şeful radioului. „Tovarăşe Cruliţchi, chestiunea e foarte gravă”, i-am răspuns, pe un ton la fel de grav. „Pentru că aceste versuri nu numai că constituie un rebut artistic, dar – ceea ce e grav de tot – unul ideologic. Cu tematica leninistă nu se poate specula în asemenea hal!”. Şeful, se vede, nu se aşteptase la o asemenea întorsătură. „Apoi, ce să vă spun, tovarăşe Barjanschi. El e redactor şi răspunde de ceea ce face. Eu, însă, nu mă pricep în versuri…”. Aceasta este doar una din situaţiile în care, cred eu, s-au aflat mai mulţi redactori când trebuia să ia o decizie, asumându-şi răspunderea pe propriul risc.

Cuvintele „partid”, „comunism”, „Lenin” salvau cărţile la editură

La Editura „Literatura Artistică” a stat mai mulţi ani şi cartea de debut a lui Nicolae Popa „Timpul probabil”. Volumul a fost semnat pentru tipar în martie 1982, dar a apărut abia în august 1983. Motivul? Se cerea o poezie la zi, care să salveze cartea. Prefaţatorul îi sugerase să dedice cartea comunismului, pentru că e vorba de timp („Timpul probabil”), iar acesta este viitorul nostru. Autorul, însă, a refuzat categoric. Într-o zi, l-a chemat redactorul cărţii şi i-a spus: „Uite, Nicolae, am găsit o soluţie. Schimbă, te rog, titlul acestei poezii şi pune-i o dedicaţie”. Era vorba de poezia „Cercelul de rouă”. „Am acceptat să-i schimb titlul şi l-am pus – „Ciocănitoarea de foc”. Ca să fie mai convingător, am insistat să se scrie că poezia este consacrată „ideii măreţe de construcţie a comunismului”. Astfel, titlul de mai sus şi dedicaţia respectivă mi-au salvat cartea”, ne-a spus Nicolae Popa.

Acad. Mihai Cimpoi: „Ca să-mi apară cartea, am scris şi despre principiile estetice leniniste”

La editură a lucrat mai mulţi ani la rând în calitate de redactor şi acad. Mihai Cimpoi. El afirmă că includerea unei poezii despre partid sau Lenin la începutul cărţii era o lege nescrisă, pe care o respectau, înainte de toate, toţi redactorii. Diferit era doar modul în care aceștia încercau să-l convingă pe autor că e nevoie de o creaţie pe potriva timpului. „Ţin minte că trebuia să apară cartea de debut a lui Nicolae Dabija „Ochiul al treilea”. Dar n-avea nicio poezie despre partid”, îşi aminteşte exegetul. „Tocmai fusesem chemat la o masă rotundă la „Literaturnaia gazeta”, acolo am spus că în RSSM nu apar debuturi literare. Textul discuţiei a fost publicat în ziar. Cei de la CC al PCM imediat au reacţionat: „Cum nu apar?”. Aşa au început să fie editate, în urma unei hotărâri a CC despre susţinerea tineretului de creaţie, o carte de debut după alta. Din grabă mare, cartea lui Dabija a apărut fără poezia solicitată. Eu însă am avut de suferit. Am fost redactor la cartea „Temerea de obişnuinţă” a lui Mihail Ion Cibotaru, care a fost dată la cuţit (una din cele trei cărţi tăiate, alături de „Săgeţi” de Petru Cărare şi „Descântece în alb şi negru” de Dumitru Matcovschi – n.n.). Din această cauză, eram mutat dintr-o secţie în alta – de la cea pentru copii şi tineret – la traduceri ş.a.m.d. Cartea mea „Focul sacru” n-a apărut până n-am scris şi despre principiile estetice leniniste. N-am pomenit însă niciun cuvânt despre metoda realismului socialist. Chiar şi la Moscova, unde eram în comisia pentru critică literară a Uniunii Scriitorilor din URSS, ni se spunea: „Nu vă referiţi la realismul socialist ca metodă de creaţie că ne râde toată lumea. Spuneţi că e un curent literar, ca orişicare altul”. Era un proces de ideologizare excesivă a literaturii. Se scotea, bunăoară, epitetul „negru” din text, replicându-ni-se – de ce să fim trişti, şi nu solari? La cartea lui Ion Vatamanu „De ziua frunzei”, l-am rugat pe autor să scrie o poezie despre Moldova, adică una patriotică. Şi el a adus-o: „La tine, Moldova”. Zic, eu am codificat-o: „Latină, Moldova!”. Orice cuvânt, pe atunci putea fi interpretat oricum dorea cel care era responsabil s-o facă”, ne spune astăzi acad. Mihai Cimpoi.

Ion Ciocanu: „Albinuţa” lui Grigore Vieru a fost salvată de insigna cu chipul lui Lenin”

Şi criticul literar Ion Ciocanu a fost decenii la rând redactor de editură. El este cel care a avut de suferit pentru faptul că n-a detectat în cartea de debut a lui Gheorghe Cutasevici acrostihul din cuprins „Patria mea – România”.

„Abecedarul lui Grigore Vieru a stat doi ani de zile pe masa editurii. El nu şi-ar fi văzut editată „Albinuţa” dacă nu punea insigna de octombrel cu chipul lui Lenin şi o poezie închinată acestuia. Indicaţia venea tocmai de la Evgheni Postovoi, ministrul Învăţământului de atunci. Liviu Damian a semnat poemul „Dar mai întâi” cu un epitaf că, chipurile, este dedicat locurilor leniniste. În realitate, nu e nimic despre Lenin. E vorba despre tatăl său, Ştefan Damian, care a fost deportat în locurile leniniste. Azi e uşor să învinuieşti pe cineva de ceea ce a scris în acea perioadă. Eu cred că atunci n-ar fi ezitat să scrie despre Lenin nici Emilian Galaicu-Păun, nici alt tânăr scriitor de azi, dacă, fireşte, dorea neapărat să-i apară cartea. Noi nu trebuie să corectăm istoria, dar s-o cunoaştem”, consideră criticul literar Ion Ciocanu.

Arcadie Suceveanu: „A fost tributul pe care îl plătea fiecare, după care îşi câştiga libertatea de a-şi face opera”

Afirmaţia aparţine poetului Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, care a fost redactor şi redactor-şef la Editura „Literatura artistică”. „Ideologia comunistă era la nivel de stat. Era o maşinărie ideologică, care funcţiona în toată Uniunea Sovietică. Începând cu Moscova şi terminând cu orice cătun, fiecare trebuia să se înregimenteze şi să facă dovada loialităţii faţă de politica ţării. Foarte puţini au fost cei care au putut ocoli temele acestea. Fiind redactor de editură, ştiu că era o lege nescrisă, având un cenzor interior. Atunci aceasta nu era ceva grav. Toată lumea îl considera un joc care trebuie făcut. Lucrurile privite din perspectiva zilei de azi, par oarecum stranii. Cei care cereau să scrii despre aceste lucruri, tot ei astăzi arată cu degetul că tu ai scris despre Lenin şi partid…”, constată Arcadie Suceveanu.

Andrei Strâmbeanu: „Noi n-am avut disidenţi. Unii îşi fac trecutul în prezent”

Despre Lenin a scris şi poetul Andrei Strâmbeanu. „Fiecare poet era chemat la editură şi i se spunea că, dacă vrea să-i apară cartea, trebuie să scrie o poezie despre Lenin, partid, o poezie antireligioasă, o poezie contra Statelor Unite ale Americii sau contra ocupanţilor români fascişti. Fără o poezie patriotică erai scos în afara planului. Am o poezie despre Lenin – „Inima veacului” – muzică de Eugen Doga, care era interpretată de trei coruri: Capela corală „Doina”, „Moldova” şi corul Operei Naţionale. Pentru această cantată, Eugen Doga a fost distins cu Premiul de Stat. Numele meu nici nu figura acolo, de parcă textul ar fi fost folcloric. M-am dus la Pleşco, şeful secţiei cultură a CC, şi l-am întrebat: „De ce numele meu nu e în caietul de sală? De ce nu iau şi eu Premiul de Stat?”. La care el mi-a răspuns: „Ia taci tu, acum se cere tăcere, că aşa se începe poemul tău. Ce vrei să spui, că nu-i libertate de exprimare?”. Sigur că am scris despre Lenin, de ceea ce m-am dezis demult. Trebuia să supravieţuiesc. De 12 ori am fost angajat la serviciu şi tot de atâtea ori – eliberat din funcţie. Noi n-am avut disidenţi. Unii îşi fac trecutul în prezent”, crede Andrei Strâmbeanu.

Ion Hadârcă: „Nu cred că Petrenko are dreptul să-mi dea lecţii de patriotism sau de demnitate”

Noi toţi am fost captivii unui sistem totalitar, consideră scriitorul şi deputatul PL Ion Hadârcă. „Dacă ar fi fost alt sistem, poate că era altă realitatea. Primul meu manuscris l-am prezentat la secţia de poezie a Uniunii Scriitorilor în 1972, pe când eram student. În 1974, am prezentat altă variantă a manuscrisului. Redactorii îmi spuneau: „N-aveţi poezie la tema zilei, patriotică. Publicasem în periodică poemul „Carnetul comsomolist”. Eram tributari sistemului. Vorbeam însă de moldoveni care au săvârşit fapte eroice. Arhip Cibotaru a insistat ca în cartea mea să fie şi tematica comsomolistă. Cel de-al doilea manuscris al meu – „Lut ars” – a avut mai multe recenzii negative – a lui Andrei Lupan, Valeriu Senic ş.a., care insistau să pun în carte poezie patriotică. Eu m-am pocăit public. Nu cred că deputatul comunist Grigore Petrenko are dreptul să-mi dea acum lecţii de demnitate sau patriotism”, a declarat Ion Hadârcă.

Nicolae Dabija: „Am ieşit de la Andrei Hropotinschi plângând”

„Prima mea carte a stat la editură şapte ani de zile. Redactorii cărţii, Mihai Cimpoi şi Ion Ciocanu, mă sfătuiau să scriu o poezie despre Lenin sau Marx, sau cel puţin o poezie patriotică. Şi cartea a doua – „Zugravul anonim” – a fost cenzurată. Îmi amintesc că am ieşit plângând de la redactorul-şef al editurii, Andrei Hropotinschi. Mi-au scos aproape jumătate din poezii. Cunosc şi alte cazuri ieşite din comun. De exemplu, Grigore Vieru avea o poezie despre Lenin, care era considerată antisovietică, în care zicea: „faci alte greşeli, fiule, altele faci…” Cei care ne-au pus istoria şi literatura la index, aceştia trebuie traşi la răspundere, nu cei care au încercat să supravieţuiască”, este de părere Nicolae Dabija.

Aşadar, despre Lenin şi partid a scris aproape fiecare scriitor în perioada sovietică, mai cu seamă, până la 1980. Tributul plătit de fiecare rămâne pe conştiinţa lor. Un lucru însă este cert – e greu să-ţi menţii verticalitatea într-un sistem totalitar în care puteai fi strivit la orice pas. Scriitorii noştri au supravieţuit. Istoria nu poate fi aruncată la coşul de gunoi. Important este faptul că, aşa cum spunea Andrei Strâmbeanu, să nu-ţi scrii şi să-ţi lustruieşti trecutul în prezent…