Într-o zi, ne-am întâlnit în faţa Curţii de Apel (CA) Chişinău și am intrat în vorbă despre situația din justiție. Andrei tocmai ieșea dintr-un proces și mi-a vorbit ca la carte. Pentru că am avut o discuţie foarte interesantă, i-am propus să facem din aceasta un interviu. Citiţi mai jos ce a ieşit.

Curtea de Apel seamănă cu o gară

– De ce la CA judecătorii ne grăbesc să vorbim cât mai puțin? E ceva normal?
– Un avocat din Germania îmi spunea că examinarea cauzelor la CA Chișinău aminteşte de o sală de așteptare a unei gări. Într-adevăr, este o practică anormală, fiindcă apelul este continuarea examinării fondului cauzei şi părțile au dreptul să se refere la toate argumentele pe care le consideră pertinente. Mai mult, legea nu prevede o limită de timp pentru aceasta, decât atunci când părţile deviază de la subiect sau încalcă procedura. Cred că lucrurile s-ar schimba, dacă judecătorii ar pregăti mai bine cauzele înainte de începerea examinării lor. Dar ei îşi programează uneori şi câte 20-30 de cauze pe zi, ceea ce înseamnă 60-90 de cauze pentru un complet din trei judecători.

– Dacă la Apel nu putem vorbi suficient, la Curtea Supremă de Justiție (CSJ), ședințele au loc în lipsa părților, adică nici nu putem participa la ele. Crezi că sunt benefice aceste schimbări?
– Poate-s benefice pentru judecătorii CSJ, care au parte de mai multă liniște. Dar e rău că ședințele au loc și în lipsa presei, chiar și în cauzele de interes public. În alte țări, această practică s-a format treptat, dar la noi schimbarea a fost radicală. „Închiderea” CSJ a redus semnificativ din transparența actului de justiție și prin faptul că deseori, în deciziile sale, Curtea nu răspunde la argumente importante invocate în recurs, chiar dacă legea o obligă să facă acest lucru. Iar lipsa unei motivări suficiente creează impresia că instanța supremă nu ține cont de toate argumentele părților. Trezeşte nedumerire și situația în care unele recursuri trec de faza admisibilităţii, dar ulterior sunt respinse sau examinarea acestora este amânată de câteva ori fără motive evidente.

E ușor să controlezi judecătorii corupți

– Bine, dar de ani buni, instituțiile europene alocă sume de bani importante pentru reforma în justiție. Tu simți vreo schimbare spre bine, ca urmare a acestei reforme?
– O reformă a justiţiei trebuie cel puţin să schimbe lucrurile, dacă nu să le îmbunătăţească. La noi deocamdată s-au făcut simțite doar schimbări aparente: s-au renovat sediile instanțelor, sălile de ședințe, s-a majorat numărul personalului auxiliar, dar și salariile judecătorilor, a fost redus numărul de dosare examinate în prezenţa părţilor şi a fost suplimentat numărul de judecători în unele instanţe. Nu este rău. Dar, în acelaşi timp, schimbările esenţiale, de care eu, ca avocat, m-aş bucura, se lasă aşteptate. Mă refer, de pildă, la o organizare mai bună a proceselor de judecată, care ar asigura examinarea mai rapidă a cauzelor, la o motivare mai calitativă a hotărârilor judecătoreşti şi la o practică judiciară uniformă.

– Sunt convins că moldovenii nu așteaptă de la reforma justiției săli și clădiri reparate, ci mai degrabă stârpirea corupției din sistem. În acest sens, în afară de câteva dosare contra unor magistrați din raioane, n-am văzut nimic…
– Este vorba mai întâi de toate de interese politice, căci nicio guvernare de la Chișinău nu a renunțat la obsesia de a controla justiția. Dincolo de declarații siropoase și asumări de angajamente plenare, se ascunde lipsa de voință politică pentru a lupta cu corupția. Când ai judecători corupți, e ușor să-i controlezi prin șantaj, mită sau presiuni administrative. Această situație le convine și multor judecători, care s-au obișnuit să opereze într-un anumit mod. După patru ani de „reformă”, este clar că sistemul judecătoresc nu se poate reforma din interior.

– Și care e soluția? Să invităm judecători străini?
– La prima vedere, asta pare a fi unica soluție într-o țară mică, plină de cumetri, dar numai pe termen scurt. Mi-e teamă că sistemul nostru i-ar putea corupe și pe specialiștii străini. Recent, un judecător de la București a fost condamnat la 22 de ani de închisoare pentru acte de corupție. Iată un exemplu de luptă cu corupția. Inevitabilitatea sancționării actelor de corupție este cea mai bună măsura măsură anticorupţie. Mă bucur că și la noi, în ultimul timp, tot mai mulți „intermediari” sunt prinși în flagrant sau condamnați pentru corupție, dar regret că nu se merge până la capăt. Pentru că mita are o destinație: judecătorul, care emite o hotărâre, procurorul care poate înceta un dosar sau funcționarul public care poate să închidă ochii la anumite lucruri. La noi sunt pedepsiți curierii mitei, mai puțin destinatarii ei.

De ce s-a redus numărul de cereri la CEDO?

– Nu ştii cum se transmite mita judecătorilor?
– Habar nu am, dar reieșind din zvonuri, cred că se caută cunoscuţi, rude ale judecătorilor sau alţi intermediari. Am auzit şi de metode mai sofisticate, cum ar fi acordarea unor credite în condiţii avantajoase, transferul de bani în conturile unor firme offshore sau deţinerea, prin intermediul unor interpuşi, a cotelor părţi în unele companii. Având în vedere cazurile flagrante, reflectate în presă, cred că unii merg direct la judecători.

– Reducerea considerabilă a numărului de dosare din partea RM admise la CEDO nu este, totuși, un semn de redresare a situației din justiția noastră?
– Aceasta nu se întâmplă din cauza îmbunătățirii actului justiției. În ultimii ani, în RM au fost instituite unele mecanisme naționale, care trebuie epuizate până a depune o plângere la CEDO. În acest sens, este pertinent mecanismul instituit prin Legea cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la examinarea cauzei într-un termen rezonabil sau a dreptului la executarea unei hotărâri judecătorești în termen rezonabil. Dar s-a schimbat și practica CEDO în ceea ce privește repararea prejudiciului cauzat de urmărirea penală, procurori și judecători. Şi Curtea a înăsprit criteriile de admisibilitate a cererilor, pentru a reduce din volumul enorm de lucru. Astfel, scăderea numărului de cereri depuse și admise la CEDO se datorează mai mult Curții, decât instanțelor naționale.

– Conform legii, cererile depuse în judecată se repartizează judecătorilor în mod aleatoriu. Cu toate acestea, există cazuri când mai multe dosare în privința acelorași pârâți ajung la aceiași magistrați. De ce se întâmplă așa?
– Există situații asemănătoare și în practica mea, și a altor colegi de-ai mei. Aceste dubii sunt amplificate și de recentul scandal privind manipularea Programului Integrat de Gestiune a Dosarelor (PIGD) de către anumiți judecători. Programul este întreținut de Centrul de Telecomunicații Speciale (CTS), care înregistrează toate modificările operate în sistem şi care, în caz de necesitate, poate prezenta aceste informații Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), Procuraturii Generale sau la CNA. Din păcate, nu-mi amintesc ca CSM să fi verificat vreodată integral repartizarea dosarelor în instanțele de judecată, cel puțin pentru o perioadă de timp. Dacă ar face-o, am putea avea multe surprize. Cred că donatorii internaţionali, care au finanţat implementarea PIGD, ar trebui să pună mai multă presiune pe CSM în acest sens.

– Ce părere ai despre declarațiile procurorului mun. Chișinău, Ion Diacov, în privința protecției traficanților de droguri de către unii judecători?
– Înțeleg nemulțumirea dlui Diacov. Este neplăcut să pierzi un dosar, la care muncești mult și în finalitatea căruia crezi. Dar necunoscând cauzele penale menționate de el, îmi este greu să mă pronunț. Sunt mai rezervat în privința declarațiilor sale despre neaplicarea arestului preventiv de către unii magistrați. Nu exclud că procuratura este victima propriilor practici vicioase, deoarece procurorii noștri nu prea obișnuiesc să-și probeze demersurile de aplicare a arestului…

Cum ajung oamenii nevinovați la pușcărie

– Adică, de multe ori, arestul preventiv se aplică nemotivat? Dacă e așa, cine este interesat să bage lumea la pușcărie?
– În RM, în materie penală, arestul nemotivat este una din cele mai frecvente violări a Convenției Europene pentru Drepturile Omului. Procurorii vin în instanţă cu demersuri neîntemeiate, limitându-se la două-trei prevederi legale abstracte, ce permit aplicarea arestului. Un om poate fi reținut în temeiul unei bănuieli, însă procurorii și judecătorii noștri uită că această bănuială trebuie să fie rezonabilă, iar arestul – să fie întemeiat pe probe. Se procedează astfel și pentru că în procuratura noastră există o lege nescrisă: dacă soliciți arest la domiciliu sau altă măsură preventivă, colegii sau șefii te bănuiesc de corupție. La rândul lor, judecătorii de instrucţie, mulţi dintre ei foşti procurori, admit cu uşurinţă aceste demersuri. Odată aplicat, arestul este prelungit deseori succesiv până la expirarea perioadei maxime prevăzute de lege sau până când cauza este trimisă în judecată. Acesta este primul pas spre condamnare. Deseori „clientul arestat e un client condamnat”, mai ales pentru că legea acordă dreptul la repararea prejudiciului doar în cazul achitării. Astfel apar situaţii, în care judecătorii, în loc să achite inculpaţii, le aplică o pedeapsă alternativă închisorii sau una cu suspendarea detenţiei. Şi atunci omul, fiind condamnat, nu mai poate pretinde la repararea prejudiciului. Este un cerc vicios.