– Ce înseamnă pentru dvs. a scrie?
– Niciodată nu mi-am putut explica de ce am început să scriu, dar, la sigur, în niciun caz nu m-am aşteptat la avantaje materiale de la scris. Cu atât mai mult la niciun fel de consideraţie. Şi nici pentru a-mi aureola numele şi a-l face intangibil. Sau pentru a fi mai respectat de oamenii care m-au cunoscut sau mă cunosc. Ori poate pentru a fi cunoscut şi de „mai-marii zilei”, de cei care ne conduc şi mi-ar fi putut oferi, ca şi altora, pe tavă, nu ştiu ce titluri ori distincţii. Am început să scriu probabil dintr-o necesitate de a-mi despovăra sufletul. La începuturi, oricât aş fi fost de obosit după o zi de muncă trăită printre suferinzi, iar uneori chiar şi printre muribunzi, simţeam o necesitate imperioasă de a citi cărţi mai noi şi mai vechi, căutând răspunsuri, de a-mi nota câte ceva şi din cele ce îmi împovărau sufletul doar mie până mă dobora oboseala, dar şi somnul. Poate că o făceam şi pentru a-mi cultiva în continuare memoria, dar şi străduindu-mă să nu uit nimic din cele întâmplate cu mine şi cu oamenii dragi mie.
– Este bine cunoscut că perioada în care ați început să scrieți, conducerea sovietică cenzura atât scrierile, cât și cele vorbite…
– În paralel cu cele gândite sau scrise de mine, mereu în preajmă simţeam şi prezenţa unui instinct tainic, care, din când în când, mă avertiza că pe lângă flacăra şi misterul procesului de creaţie mai existau şi consecinţe. Încă-n acele timpuri am înţeles că trebuie să mă întâlnesc cu oamenii care au o bună cultură literară.
– Ce este o societate sau, cum se mai numește la noi, în Republica Moldova, o uniune a scriitorilor?
– „O groapă cu lei” a scrisului şi a scriitorilor. Persoane diferite… foarte diferite una de alta, dar totuşi împreună.
– Care este cea mai importantă moştenire lăsată urmaşilor?
– Dragostea şi respectul pentru carte. Arta. În special muzica, dar şi literatura. Arta, care în toate timpurile a ajutat pe parcursul vieţii sufletul călătorului rănit şi istovit. Dar şi amintirile despre lupte, dureri şi moarte a părinţilor, bunicilor şi stră-străbunicilor noştri.
– Ce a însemnat pentru dvs. să abordaţi diverse genuri și specii literare?
– Am urmat spusele scriitorului englez Robert Louis Stevenson, care a zis că un om de litere complet este acela care scrie poeme, eseuri, povestiri şi dramaturgie și îmi dau seama că nu am greşit. În secolul nostru, din motive cunoscute, textele din cărţi se citesc tot mai puţin. Iar dramaturgul, spre deosebire de poet şi prozator, mai are şansa de „a-l căuta”, de „a-l urmări” pe acest dificil cititor în sala teatrului, în faţa micului ecran sau pe net.
– Scriitorul Iulian Ciocan afirmă că „poezia lui Andrei Burac nu e una facilă, nu se lasă digerată cu uşurinţă, ci e reflexivă, densă, cu imagini opace, greu traductibile”. De ce aţi recurs la această modalitate în poezie?
– Pentru mine, ca şi pentru alţi autori, poezia este emoţia retrasă în linişte. Apoi, orice poet are o armonie interioară proprie, în funcție de reacţiile lui fundamentale în raport cu lumea şi cu mediul în care îşi duce viaţa. Printre aceste reacţii sunt: bucuria, tristeţea, satisfacţia, plăcerea, aşteptarea, frica, dezgustul. Marii poeţi din lume plac cititorilor, fiindcă sunt foarte diferiţi.
– Lecturile căror scriitori au stat la baza formării stilului dvs. de a scrie?
– În cărţile mai multor autori am căutat şi adevărurile simţite prin cuvinte, probabil, îndrăznesc eu să spun, formându-mi şi un stil propriu de a gândi şi de a scrie.
Cu părere de rău, atât timpul, cât și oamenii, au omorât multe cărţi. Fiindcă fiecare om, indiferent de educaţia şi cultura lui, are şi un război nu numai în inima lui, dar şi cu cei din preajmă, şi cu tot ceea ce fac ei bine sau rău pentru a supravieţui în istorie.
Pe toate astea astăzi le putem vedea şi „pe sticlă”, cum fiecare „clipă a lumii se leagă de un şir întreg de imagini ale morţii şi ale deznădejdii. Nu mai există dimineaţă fără agonii, nici seară fără închisori şi nici amiază fără măceluri înspăimântătoare.”
– Una din temele pe care le abordaţi frecvent este dragostea…
– Vom încerca să vorbim şi despre vinul ameţitor al dragostei. Nu există persoană pe lume să nu-şi amintească despre clocotul iubirii dintâi, fiindcă este cea mai mare energie pe care o poate trăi. Mi-a plăcut şi o altă temă în legătură cu dragostea – eterna temă intimă a femeii – dezamăgirea…
Mierea dragostei ar putea până la urmă să se transforme şi în fiere. Dragostea asociată şi cu o plăcere care domină trupul, se întâmplă că trebuie plătită, iar plata este durerea cumplită. Apoi, colac peste pupăză, mai există şi o luptă între sexe, despre care nu se prea scrie, dar nici nu se prea vorbeşte. Dar această luptă, uneori foarte crâncenă, există. Însă, pe această temă vorbim cu altă ocazie.
Lumea trăieşte şi cazuri când eternitatea dragostei ţine doar câţiva ani. Fiindcă există şi oameni care nu iubesc decât ceea ce înţeleg, că puţină dragoste seamănă cu puţin vin… Prea mult şi dintr-unul, şi din celălalt îl îmbolnăveşte pe om.
Marea tragedie a vieţii nu e că oamenii pier, ci că în secolul nostru încetează să mai iubească. Oamenii nu mai ştiu să iubească.
– Înainte de a deveni om de creaţie, aţi fost un chirurg apreciat. Ce v-a determinat să o luaţi pe un alt drum?
– Zi de zi, mulţi ani la rând, practicând medicina, de altfel – o meserie acaparantă, am înţeles că, în afară de adevărul că trupul omenesc este o adevărată minune, alături de nelinişti poetice, am mai acumulat în lumea interioară şi multe cunoştinţe despre ghemul vieţii oamenilor. De exemplu, ştiam că orice om, de când e lumea lume, oriunde s-ar afla şi orice îndeletnicire ar avea, trăieşte un spectacol al vieţii şi al morţii pe pământ. Apoi cunoşteam nu numai operele, dar şi biografiile unor scriitori ca Cehov, Veresaev, Kaverin, Aksionov – ca să mă limitez doar la literatura rusă –, care şi ei au avut la bază studii şi practică în medicină. Şi aceste destine scriitoriceşti m-au încurajat să pornesc pe acest drum, altul, precum spui dumneata.
– Participaţi adeseori la întâlniri cu tinerii din licee, facultăţi şi cenacluri literare din Chişinău…
– Orice generaţie îşi are grijile, gândirea, avantajele şi smintelile ei. Doresc mult să le cunosc şi pe ale generaţiei voastre.
Vai de prăpăstiile care separă generaţiile. Un important scriitor spaniol, Juán Ramón Jiménez scrie undeva că e foarte important ce gândeşte tineretul despre generaţia precedentă, fiindcă tinerii constituie pentru cei mai în vârstă începutul posterităţii. Ar trebui mai întâi să recunoaştem că puterea tinereţii vine şi din neştiinţă. Dar nu putem neglija nici faptul că tinereţea este un mare izvor de inspiraţie.
La ceea ce visează ei, tinerii, să devină în viaţă, eu le mai pot sugera ceva. Un tânăr trebuie să-i caute în drumurile sale pe oamenii care posedă energia comunicativă. Ei trebuie să-şi trăiască viaţa înalt şi cu demnitate. Să evite persoanele posedate de demonii distrugerii a celor create de generaţii şi generaţii anterioare. Să-şi stăpânească hoardele sălbatice ale dorinţelor mai puțin sănătoase. Doar aşa pot deveni ei oameni de gust şi de idei. În niciun caz să nu refuze în sufletul lor dorinţa de a avea şi rădăcini, de a le păstra. Chiar și atunci când dacă pleacă în cele patru părţi ale lumii, pentru a studia ori pentru a câştiga banii necesari supravieţuirii, astăzi, în timpuri grele aproape pentru toată lumea. Dar să nu uităm că omul, din vechime, este un călător, mereu călător, ca şi acum: pentru a cunoaşte, a simţi, a mirosi vânturile lumii. Să nu uităm însă și acest amănunt: că stilul epocii noastre este şi plin de persoane orbite de visul bogăţiei. Le-aș mai sugera să țină minte cât de important ea nu asasina timpul, precum se mai întâmplă cu unii dintre tineri.
Natalia MORARU,
studentă, anul II,
Facultatea Jurnalism a Universității de Stat din Moldova
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
