Angelina Tănase: Alegerea ne însoţeşte peste tot în viaţă

– Dragă Angelina, despre soţiile oamenilor publici deseori se spune că ele lucrează în calitate de… neveste ale acestora. E valabil şi pentru tine?
– Cred că încerci să mă provoci… Eu categoric nu lucrez pe post de „nevasta omului public Alexandru Tănase”. N-am făcut-o nici pe când era avocat, nici atunci când se afla în iureşul luptei politice, nici când a fost ministru al Justiţiei, nici acum, când e judecător. Sunt psihoterapeută, aceasta e meseria mea. Bineînţeles că familia e o parte esenţială – cea mai importantă, de fapt – a vieţii mele, din care cauză am grijă să asigur un echilibru între profesie şi viaţa privată. Sunt mereu atentă la această balanţă cu mai multe talgere, aş zice, căci sunt şi mamă, şi soţie, şi prietenă… Dar viaţa nu e uni- şi nici bi- laterală. Şi este important să atingem starea de echilibru pe care ne-o dorim.

– Poţi să fii psihoterapeut, dacă tu însuţi nu eşti o persoană echilibrată?
– Poate că unii reuşesc. În ceea ce mă priveşte, cred că trebuie să te îngrijeşti, înainte de toate, de interiorul propriu. Şi-atunci, mai puţin contează dacă eşti medic, profesor sau ziarist – importantă e armonia din interiorul tău. Cred în asta şi fac asta, iar ziua mea începe cu propria igienă interioară. Nu înseamnă că totul e perfect, că nu am dezamăgiri, că nu fac greşeli şi întotdeauna acţionez cu înţelepciune. Dar mereu analizez ce am făcut şi ce aş vrea să corectez. Meseria de psiholog, contrar stereotipurilor din societate, nu presupune spovedanie ca la preot, dar nici să dai sfaturi. Acum probabil că sparg nişte clişee…

– Le cam spargi. Eu ştiu că la psiholog oamenii vin după reţeta fericirii…
– Într-adevăr, foarte mulţi vin după sfaturi concrete. Şi eu le spun deschis că e doar un stereotip să crezi că psihologii dau sfaturi. Misiunea noastră e ca omul să înţeleagă ce-i face bine şi ce – rău, să recapete legătura cu resursele lui interioare. Căci, fiecare dintre noi deţine resurse cu ajutorul cărora poate să-şi facă viaţa aşa cum şi-o doreşte. Doar că în situaţiile dificile el pierde legătura cu aceste resurse, iar psihologul îl ajută să restabilească circuitul…

– Ai pomenit mai devreme de spovedanie. Într-un articol publicat acum două săptămâni în TIMPUL, publicista Moni Stănilă menţiona diferenţa dintre spovedanie şi consiliere: „Păcatele spuse la psiholog sunt povestite, nu spovedite…”. Tu ai găsit o soluţie pentru această contradicţie?
– Eu îi încurajez pe clienţii mei care merg şi la biserică, şi care au un părinte duhovnic căruia i se confesează, pentru că e salutar tot ce-i face bine omului. Şi spovedania, şi psihoterapia sunt benefice, doar că sunt nuanţate. Preotul poate să spună că „acesta e un păcat şi trebuie să ţi-l ispăşeşti”. La psiholog nu există aşa ceva. La noi se povesteşte, într-adevăr, şi dacă într-o discuţie omul îşi modifică atitudinea faţă de propriile fapte, lucrurile se schimbă. La psiholog nu ţi se spune ce TREBUIE. Mi se pare mult mai util să ALEGI.

– Cum creezi acest cadru de a alege? Le dai câteva variante?
– Nici măcar aşa. O fac prin întrebări. Omul alege – să ierte ori să nu ierte, să ridice vocea ori să vorbească liniştit. Miracolul se află chiar în spiritul uman. Dar, ca să se producă o schimbare, e nevoie ca întreaga noastră fiinţă să vrea acest lucru. Mai mult – e foarte important ca scopul să fie formulat în termeni pozitivi. Adică, nu spui „nu vreau să fiu bolnav”, ci „vreau să fiu sănătos”. Scopul odată formulat, creierul tău începe să producă schimbarea.

– Cine caută mai frecvent schimbarea? Ei? Ele? Copiii?
– Mai mult femeile. Dar am şi perioade în care predomină bărbaţii. Copiii, de regulă, vin cu părinţii şi de fiecare dată constat că problemele copiilor sunt, de fapt, problemele părinţilor. Există şi o metaforă în acest sens. Un copil este asemenea unui copac, familia e ca vremea în jurul copacului. Copacul niciodată nu poate influenţa vremea, vremea însă influenţează copacul…

– Care sunt problemele familiei moldoveneşti de astăzi?
– Pe primul loc aş pune lipsa de comunicare. Oamenii vin la mine pentru că nu se înţeleg. Şi nu se înţeleg pentru că nu şi-au dezvoltat abilitatea de a comunica. A comunica eficient nu înseamnă doar a putea să spui ceea ce simţi sau gândeşti. La fel de important e să ştii şi să asculţi. Cred că se întâmplă astfel pentru că nu au avut un model de comunicare din familie.

– Şi-atunci, nu suntem într-un cerc vicios? Ăştia de azi nu comunică pentru că nu au fost învăţaţi, iar ei, la rândul lor, nu-şi învaţă copiii…
– Dar fiecare este în puteri să spargă acest cerc vicios. Nu putem compara nivelul informaţional de azi cu cel din copilăria noastră, deci, putem să ne educăm copiii cu totul altfel decât am fost educaţi noi – să-i încurajăm, să-i lăudăm, să-i stimulăm să spună ceea ce simt, să nu-i certăm pentru o notă proastă, ci să căutăm cauza acestei note şi să-i susţinem chiar şi atunci când greşesc. Altminteri, neavând încredere în ei şi scoţându-le în evidenţă doar nereuşitele, le cultivăm şi lor neîncrederea. Totul începe în familie.

– Tu cum combini ipostaza de mamă cu cea de psiholog?
– Acasă nu fac psihoterapie, dar sigur că-mi folosesc cunoştinţele în relaţia cu copiii. O fac discret, deşi Matei, care pe 27 august va împlini 13 ani, mi-a aruncat de câteva ori: „Mami, mai lasă-mă cu chestiile tale psihologice!”… În general, cuvântul pe care copiii îl aud cel mai frecvent la şcoală e trebuie. Eu încerc să le spun că nu trebuie să înveţe materia X sau Y, dar că, dacă nu o vor face, nu vor beneficia de anumite privilegii. Le dau şansa de a alege. Alegerea ne însoţeşte peste tot în viaţă. Eu aleg dacă respect regulile de circulaţie rutieră sau dacă nu le respect şi-mi asum urmările. Totul e alegere.

– Chiar nu aveţi nicio regulă acasă?
– Mai curând deprinderi… Încercăm să ne aşezăm la aceeaşi oră la masă, dar nu am făcut din asta un tabiet şi nici lumânări nu aprindem de fiecare dată. Uneori e suficientă o cafea băută împreună, ca să schimbăm câteva vorbe… O altă regulă e să vorbim cu copiii, să-i întrebăm detalii de la şcoală, să le ascultăm trăirile. Iar înainte de somn îi alintăm şi… neapărat îi îmbrăţişăm.

– Ce o să faci când o să-ţi spună că merg la prima întâlnire?
– O să mă bucur! De fapt, Matei a şi avut câteva tentative. Simona are abia 11 ani şi mai aşteaptă. Dar îmi place să-i văd cum cresc, e emoţionant.

– Ce crezi despre aşa-zisele cărţi de autoperfecţionare, gen „cum să devii fericit” ori „cum să te autodepăşeşti”?
– E de la caz la caz. Eu am descoperit o cărţulie foarte bună în spatele unui titlu aparent banal – „Femeile sunt de pe Venus, bărbaţii sunt de pe Marte”. Din cauza acestui titlu, o lăsam mereu la o parte. Când am deschis-o, însă… niciodată să nu spui „niciodată”. Uneori, titlurile ascund adevărate perle.

– Dar e adevărat că „fetele bune ajung în Rai, iar cele rele – unde vor…”?
– Şi acest volum conţine lucruri faine. Dacă e aşa sau nu e aşa? Uneori e aşa! Dar să nu uităm că fiecare dintre noi ascunde o „fată bună” şi o „fată rea” în sine. Depinde cine şi cum vrea – şi dacă vrea! – să le împace. Care dintre ele sunt mai fericite? Răul şi Binele rămân, şi în secolul 21, noţiuni relative. Uneori eşti declarat rău pentru simplul fapt că eşti onest. Iar a fi onest – ca şi a lua decizii – e o mare responsabilitate. În viaţă, inclusiv în cea de familie, trebuie să ştii să cedezi. Eu ştiu să cedez şi pe copii îi învăţăm s-o facă…

– Există ceva ce nu ştii?
– Nu ştiu să dansez tangou şi cred că va fi primul lucru pe care o să mă apuc să-l învăţ. Îmi place la nebunie să dansez – după citit şi cântat, bineînţeles.

– Şi reţeta fericii – există?
– Nu cred că există o reţetă universală. Mai curând, există nişte lucruri care te fac fericit. Şi să nu uităm că este important ce gândim şi cum gândim. Gândurile, într-adevăr, au capacitatea de a se materializa, iar lumea poate fi frumoasă sau urâtă în funcţie de propriile noastre atitudini faţă de ceea ce ne înconjoară. Nu eu am inventat asta.

– Îţi mulţumim pentru interviu şi aşteptăm să ne inviţi la… tangou!