În Republica Moldova, apa la robinet continuă să fie, pentru mulți oameni, un lux, nu o normalitate. În timp ce rapoartele oficiale vorbesc despre extinderea rețelelor de apeduct și creșterea gradului de conectare, realitatea din teren arată o țară tăiată în două: cei care deschid robinetul fără grijă și cei care își calculează fiecare găleată adusă din fântână sau din cisterna adusă cu plată. Pentru zeci de mii de familii, confortul minim – apă sigură, la interior – rămâne o promisiune amânată.
Aproximativ o treime dintre localități nu au deloc apă centralizată, ceea ce înseamnă că întreaga lor existență depinde de surse tradiționale: fântâni care seacă vara, izvoare nesigure, cisterne comandate din banii oamenilor. Când seceta lovește, nivelul apei scade, iar calitatea se deteriorează. Gospodăriile sunt forțate să aleagă între apă puțină și îndoielnică sau bani în plus pentru aprovizionare cu autocisterne. Pentru școli, grădinițe și puncte medicale, lipsa apeductului nu este doar inconvenient, ci risc sanitar direct.
În alte zone, problema nu este lipsa țevilor, ci ceea ce curge prin ele. La Taraclia, locuitorii plătesc tarife ridicate pentru o apă care este adesea tehnică, nu potabilă, cu depășiri la fluor și alți indicatori de calitate. Practic, oamenii achită facturi ca pentru un serviciu modern, dar sunt obligați să cumpere separat apă îmbuteliată pentru băut și gătit. Din punctul de vedere al cetățeanului, dublul cost – la robinet și la magazin – transformă apa în una dintre cele mai mari presiuni pe bugetul familiei.
La Glodeni, nota de plată este împinsă în sus de un model scump de aprovizionare: distanțe mari, infrastructură veche, pierderi ridicate pe rețea și costuri de pompare mari se traduc în tarife greu de dus pentru populație. Chiar și acolo unde apeductul există, oamenii se trezesc că nu își permit să consume cât au nevoie sau că evită să folosească apa pentru tot ce ar fi normal – igienă, gospodărie, grădină – de teamă să nu fie sufocați de facturi. Accesul tehnic nu este echivalent cu accesul real.
Proiectele regionale de apă și canalizare – magistrale noi, stații de pompare, extinderi de rețele între raioane – promit să reducă din aceste inechități, conectând localități mici la surse mai sigure și la infrastructură modernă. Ideea este ca un oraș sau un centru regional să poată „trage după el” și satele din jur, astfel încât costurile să fie împărțite, iar calitatea apei să nu depindă doar de bugetul primăriei locale. Însă aceste proiecte merg lent, sunt complicate și depind de finanțări externe, licitații și capacitatea administrativă a autorităților.
Până când apa potabilă nu devine o prioritate reală de stat – cu termene, responsabilități clare și finanțare predictibilă – diferența dintre „ai apă la robinet” și „te descurci cum poți” rămâne o linie dură pe harta țării. Ea taie nu doar între regiuni, ci și între generații: copiii care cresc cu apă sigură la școală și acasă au șanse mai mari să fie sănătoși, să învețe și să rămână în comunitate. Ceilalți cresc cu bidoane și cărat cu căruța de la fântână. În secolul XXI, într-o țară care spune că vrea să meargă spre Europa, acest decalaj nu mai poate fi tratat ca „detaliu tehnic”.
