Profesorii au ieșit la protest chiar în școli, în fața elevilor și a camerelor de supraveghere, cu foi albe în mâini și mesajul „Demnitate pentru educație”. Nu au blocat orele, nu au întrerupt procesul de învățământ, dar au transmis clar că sistemul a ajuns la limită: salariile nu mai acoperă costurile de trai, iar statutul social al profesorului se prăbușește de la un an la altul. Pentru mulți dintre ei, gestul cu foaia albă simbolizează golul dintre discursul politic și realitatea din cancelarie.
Ei cer majorarea valorilor de referință cu 21,5% și spun fără ocolișuri că investiția în profesori nu este un moft, ci condiția de supraviețuire a școlii. Fără salarii decente, tinerii nu intră în sistem, cei cu experiență pleacă, iar cei rămași duc în spate ore suplimentare, birocrație și presiune emoțională, pentru un venit care abia ține pasul cu facturile. În spatele sloganului „Demnitate pentru educație” se află, de fapt, întrebarea: cine va mai vrea să fie profesor peste cinci sau zece ani, în aceste condiții?
Guvernul recunoaște că revendicările sunt justificate moral, dar ridică zidul cifrelor bugetare. Mesajul oficial este că o creștere de acum ar însemna salarii plătite „pe datorie”, cu riscul dezechilibrării finanțelor publice. Practic, executivul admite că profesorii au dreptate în principiu, dar le cere să aștepte, invocând constrângerile bugetare și nevoia de „responsabilitate fiscală”. Pentru cei din sistem, acest discurs sună a deja-vu: recunoaștere publică, dar fără bani concreți.
Ministerul Educației nu neagă că veniturile sunt sub așteptări și sub nivelul responsabilităților. Oficialii vorbesc despre posibile majorări abia din 2026, legate de dinamica economiei și de capacitatea bugetului. Până atunci, promisiunile se adună, dar salariile rămân aceleași, iar inflația și costurile de trai mușcă în fiecare lună din puterea de cumpărare a personalului didactic. Diferența dintre calendarul politicienilor și cel al facturilor este din ce în ce mai greu de suportat.
Între timp, profesorii rămân blocați între promisiuni și realitate. În fiecare zi intră la ore, pregătesc lecții, evaluări și examene, dar când ies din școală se lovesc de prețuri care cresc mai repede decât grila de salarizare. Pentru unii, protestul cu foi albe este ultimul avertisment înainte de a părăsi sistemul; pentru alții, este singurul mod de a spune că nu mai pot duce singuri povara unei „reforme” care nu ajunge niciodată la portofel.
În joc nu este doar venitul unei categorii profesionale, ci soarta întregului sistem de educație. Fără profesori motivați și plătiți corect, nici programele, nici manualele, nici strategiile nu vor salva școala. Iar dacă mesajul „Demnitate pentru educație” rămâne doar o lozincă, următoarea criză nu va fi una de salarizare, ci una de personal: pur și simplu nu va mai avea cine să intre la clasă.
