Atitudini

„Aprecierea haotică a trecutului” și matricea stalinistă de edificare a noilor identități

Chiar dacă au trecut aproape trei decenii de când Republica Moldova și-a proclamat independența, reflexele staliniste, alimentate de propaganda neo-imperialistă, încă mai funcționează. În acest scop, Rusia a accesat metodic o serie de mecanisme sociale complexe, care permit resuscitarea și perpetuarea acestor reflexe, creând o realitate total distorsionată și forțându-ne să acceptăm o falsă autoidentificare culturală, lingvistică și istorică. Un rol-cheie în cadrul acestor mecanisme l-a jucat mistificarea istoriei, or majoritatea guvernelor post-independență și-au adus propria contribuție la mankurtizarea acestui popor. 

Astăzi teoriile staliniste de genul „limba română este diferită de limba moldovenească” sună tot mai neconvingător. Chiar și președintele Igor Dodon este forțat de realități să accepte glotonimul de limbă română. Prin urmare, timpurile noi cer falsuri mai subtile.

Omul „săptămânii” trecute a fost ministrul de externe Aureliu Ciocoi, care a făcut o serie de declarații extravagante, ce au reușit să tulbure zdravăn apele politice ale bătrânului Bâc. Îl cunosc de mulți ani, considerându-l o persoană destul de rezonabilă. Îmi vine greu să intuiesc care a fost logica domniei sale de a se lansa în discuții lingvistice și identitare, care au deranjat foarte multă lume, atât la Chișinău, cât și în alte capitale importante pentru Republica Moldova.

Ministrul Ciocoi, de facto, a justificat agresiunea militară rusească din 1992, declarând că „ […] Factologic, armata Federației Ruse, dislocată la acel moment în estul Republicii Moldova, a intervenit în forță pentru a opri vărsările de sânge”. Pentru obiectivitate, trebuie să menționăm că nu este primul șef al diplomației moldovenești care face asemenea declarații. Predecesorul său, care, de altfel, era emanația partidelor proeuropene, s-a ghidat în declarațiile sale cam de aceeași logică, calificând agresiunea militară rusească drept „război civil”.

Pentru a drege cumva busuiocul, ministrul Ciocoi a spălat-o mai târziu în câteva ape, declarând într-un interviu pentru Europa Liberă:

„[…] Din păcate, nu există o abordare generală, unică, națională, nu s-a făcut o analiză profundă a ceea ce s-a întâmplat din 1990 până în iulie 1992, când a fost semnat acordul de încetare a focului între Elțîn și Snegur, președintele de atunci al Republicii Moldova. Deci, suntem – ca să mă exprim mai diplomatic – într-o apreciere haotică a trecutului nostru recent”, a menționat ministrul de externe Aureliu Ciocoi.

Istoricul Adrian Cioroianu, cel care realizează o excepțională emisiune la Televiziunea Română, spunea că istoria rămâne a fi cea mai frumoasă poveste. Pentru a nu intra în zona poveștilor, vrem să-i aducem la cunoștință domnului ministru o serie de fapte incontestabile, o parte dintre care beneficiază de autoritatea și puterea lucrului judecat.

Nu cred ca este cazul să intrăm în discuții referitoare rolul normativ al istoriei în drept. Prin urmare, mă voi limita la analiza „factologică” a afirmației domnului ministru, potrivit căruia „armata Federației Ruse, dislocată la acel moment în estul Republicii Moldova, a intervenit în forță pentru a opri vărsările de sânge”.

În acest scop, ne vom referi exclusiv la fapte constatate prin tratate internaționale la care Republica Moldova este parte, precum și la cele constatate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Constituțională a Republicii Moldova într-o serie de cauze cu impact major, care, spre deosebire de diversele interpretări ale politicienilor, nu mai sunt „povești frumoase”, beneficiind de autoritatea de lucru judecat. Mai jos, voi reproduce doar câteva exemple:

La 21 iulie 1992 președintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, și cel al Federației Ruse, Boris Elțîn, semnează „Acordul cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. Fostul șef al Secției Consiliul Europei din cadrul Direcției Generale Drept Internațional şi Tratate, MAEIE, actualul ministru de externe nu are cum să nu cunoască despre existența și conținutul acestui acord internațional.

Acest acord definește explicit care au fost părțile beligerante în așa-numitul „război civil”, inclusiv care a fost rolul „pacificator” al armatei a 14-a a Federației Ruse.

Republica Moldova și Federația Rusă, năzuind spre încetarea totală și cât mai grabnică a focului și spre reglementarea conflictului armat din raioanele nistrene prin mijloace pașnice […], au convenit următoarele:

Articolul 1: Din momentul semnării Convenției, părțile în conflict își asumă angajamentul de a întreprinde toate măsurile necesare pentru încetarea totală a focului, precum și a oricăror acțiuni armate, una împotriva celeilalte. […] Odată cu încetarea focului, părțile în conflict procedează la retragerea unităților […].

Astfel, chiar în preambul și în Articolul 1 al acestui acord este definit expres că Republica Moldova și Federația Rusă în acest conflict au fost părți beligerante. Prin urmare, „factologic vorbind”, „intervenția în forță a trupele militare ale Federației Ruse” a fost o agresiune deschisă și nicidecum nu poate fi interpretată ca având scopul „de a opri vărsările de sânge”. De altfel, acest acord este valabil și astăzi și stă la baza mecanismelor unificate de control.

În continuare, ne vom referi la un alt document internațional, ce are o valoare superioară celei unui tratat internațional. Este vorba de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Ilașcu și alții c. Moldovei şi Rusiei (Cererea nr. 48787/99). Această hotărâre, fiind pronunțată de un tribunal internațional, beneficiază de autoritatea și puterea lucrului judecat.

În perioada 2004-2007 actualul ministru de externe a deținut funcția de șef al Direcției Consiliul Europei și Drepturile Omului din cadrul Departamentului Cooperare Multilaterală, MAEIE. În această calitate, ministrul Ciocoi în mod sigur a interacționat cu Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei pe marginea Hotărârii Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei. Prin urmare, dumnealui cunoaște în mod cert conținutul acestui document. Pentru a-i reîmprospăta memoria, mai jos vom reproduce paragrafele 380-382 din Hotărârea CEDO din 8 iulie 2004 în cauza Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei.

380. Curtea observă că, pe parcursul conflictului din Republica Moldova din anii 1991-92, trupele Armatei a Paisprezecea (care a aparținut succesiv URSS, CSI şi ulterior Federaţiei Ruse) staționate în Transnistria, care este parte integrantă a Republicii Moldova, au luptat împreună cu şi de partea forțelor separatiste transnistrene. Mai mult, cantități mari de arme din depozitele Armatei a Paisprezecea (care ulterior a devenit GOR) au fost transmise în mod benevol separatiștilor, care au mai putut obţine şi alte arme, fără ca soldaţii ruşi să se opună (a se vedea paragrafele 48-136 de mai sus).

Curtea notează că, începând cu luna decembrie a anului 1991, autoritățile moldovenești au denunțat în mod sistematic în faţa organismelor internaționale ceea ce ele au numit „acte de agresiune” ale Armatei a Paisprezecea împotriva Republicii Moldova şi au acuzat Federaţia Rusă de susţinerea separatiştilor transnistreni.

Având în vedere principiul responsabilităţii statului pentru abuzurile de putere, acesta, după cum a declarat Guvernul Federaţiei Ruse, nu este aplicabil în privinţa Federaţiei Ruse, deoarece Armata a Paisprezecea nu a participat la operaţiuni militare între forţele militare ale Republicii Moldova şi insurgenții transnistreni.

381. Pe parcursul confruntărilor dintre autoritățile Republicii Moldova şi separatiștii transnistreni, liderii Federaţiei Ruse au susţinut autoritățile separatiste prin declarațiile lor politice (a se vedea paragrafele 46, 75, 137- 138 de mai sus). Federaţia Rusă a elaborat prevederile principale ale acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992 pe care ea l-a semnat ca parte.

382. În lumina tuturor acestor circumstanţe, Curtea consideră că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată în ceea ce priveşte faptele ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de aceasta pentru instaurarea unui regim separatist şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc.

Acţionând astfel, autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană, care este o parte integrantă a Republicii Moldova.

În continuare, Curtea notează că, chiar şi după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde sprijin militar, politic şi economic regimului transnistrean (a se vedea paragrafele 111-116 de mai sus), permiţându-i astfel acestuia să supravieţuiască şi să se consolideze pentru a obţine o anumită autonomie faţă de Moldova.

Așa cum nimeni nu pune la îndoială crimele comise de naziști, constatate de Tribunalul Internațional de la Nuernberg, nimeni nu este în drept să pună la îndoială faptul agresiunii militare a Federației Ruse împotriva Republici Moldova, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei.

Adițional, cred că ar fi util să ne amintim de poziția MAEIE-ului pe care îl conduce astăzi dl Ciocoi referitor la acest subiect, expusă în Comentariul Guvernului Republicii Moldova cu privire la aniversarea a 25-a de la încetarea ostilităților de pe Nistru:

„[…] operațiunea de menținere a păcii în cauză, ridicată de către unii în slăvi, s-a transformat într-un factor de conservare a conflictului transnistrean, or, atitudinea părtinitoare şi simpatiile pacificatorilor ruși faţă de regimul secesionist de la Tiraspol sunt absolut evidente.

Anume de aceea, autorităţile moldoveneşti au început să ceară de mai mult timp, în mod legitim şi firesc, transformarea acestei operaţiuni într-o misiune civilă multinaţională cu mandat internaţional, având ferma convingere că acest fapt va contribui la întărirea încrederii şi la crearea unei atmosfere mai favorabile pentru desfăşurarea procesului de negocieri privind identificarea unei soluţii viabile pentru problema transnistreană. Din păcate, vocea legitimă a Chişinăului nu a fost auzită, ca să nu zicem ignorată.”

Teoria „aprecierii haotice a trecutului nostru recent” este, în egală măsură, o diversiune și un fals, care sunt înfiletate cu multă abilitate în mentalitatea noastră colectivă. În realitate, nu există nici o apreciere haotică. Există adevărul istoric și manipulările grosolane cu faptele istorice, iar domnul ministru nu are decât să aleagă de partea cui este.

Evenimentele istorice din „trecutul nostru recent”, după proclamarea independenței față de URSS, sunt redate cu exactitate în paragrafele 28-56 ale Hotărârii CEDO în cauza Ilașcu și alții c. Moldovei și Federației Ruse.

§ 28. Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era formată dintr-o parte a Basarabiei luată de la România la 28 iunie 1940 ca rezultat al Pactului Molotov – Ribbentrop încheiat între URSS şi Germania, locuită majoritar de o populație vorbitoare de limba română, și dintr-o porțiune de pământ situată în partea stângă a Nistrului în Ucraina (URSS), Transnistria, care i-a fost anexată în anul 1940 […].

§ 53. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Consiliului de Securitate al ONU, Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu şi Prim-ministrul, Valeriu Muravschi, au protestat împotriva ocupaţiei la 3 decembrie 1991 a oraşelor moldoveneşti Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa situate pe malul stâng al râului Nistru, de Armata a Paisprezecea.

[…] Ei au acuzat autorităţile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea acestor acţiuni. Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzaţi că au distribuit echipament militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat separatiştii în detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.

§ 56. În anii 1991–1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine moldoveneşti, mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior Federaţiei Ruse, au trecut cu tot cu muniţia lor de partea separatiștilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a Paisprezecea au ajuns în posesia separatiştilor […].

Este cazul să menționăm că nu doar istoria recentă a Republicii Moldova poate fi învățată din acte judiciare internaționale și naționale, dar și istoria medievală. Condițiile istorice ale apariției principatului Moldovei la 1359 și terminând cu proclamarea independenței Republicii Moldova la 27 august 1991 sunt redate într-un alt act judiciar Internațional care beneficiază de autoritate lucrului judecat. Este vorba de Hotărârea Marii Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Tănase c. Moldova (§ 11-18).

În Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 36 din 5 decembrie 2013 privind interpretarea articolului 13 alin. (1) din Constituție în corelație cu Preambulul Constituției și Declarația de Independență a Republicii Moldova, sunt reflectate circumstanțele istorice de la întemeierea Moldovei medievale până la proclamarea independenței Republicii Moldova.

În hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 34 din 13 decembrie 2016 privind confirmarea rezultatelor alegerilor și validarea mandatului de Președinte al Republicii Moldova, în § 148 Curtea Constituțională a Republicii Moldova a calificat teritoriul Transnistriei ca fiind de facto „teritorii ocupate”. Constatările făcute de Curtea Constituțională în aceste cauze beneficiază de autoritatea lucrului judecat. Astfel, nici la acest capitol nu există nici o „apreciere haotică a istoriei noastre recente”. Lucrurile sunt cât se poate de clare și bine definite.

Pentru o persoană cu un minim de demnitate, chestiunile identitare sunt lucruri nu pur și simplu sensibile, ci existențiale, peste care nu poți păși. Domnul ministru, având în spate o impresionantă carieră diplomatică, nu cred că era cazul să-și asume valorile ideologice ale guvernului din care face parte, deși decizia în acest sens îi aparține.

Nicolae Steinhardt, vorbind despre perfecțiunea în politică încearcă să răspundă la întrebarea «Ce înseamnă să ai „suflet politic”»[1]:

„- Înseamnă să nu fii tont, să nu te lași îmbătat cu apă rece, să știi să vezi, să simți, să pricepi la iuțeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poți oricând deveni – cum atât de frumos a spus Iorga – un om public în zilele de urgie. Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are și mare pierdere zău nu era dacă nu se năștea.

Asta-i criza cea mare: a pierit din conștiința oamenilor sufletul politic, au devenit niște roboți nătângi. Și niște lași, sufletul politic presupune o doză minimă de curaj. Să punem capăt discriminării politice. Să redevenim oameni cu suflet, minte și nițică bărbăție, adică oameni politici.”

Pe falsuri nu poate fi construit nimic durabil. Republica Moldova este cea mai elocventă confirmare a acestei reguli. Falsurile istorice cu care este intoxicată sistematic societatea moldovenească de către propria guvernare, prin diverse mecanisme sociale de resuscitare a teoriilor staliniste, servite mai apoi în ambalajul „neutru” al așa-numitei „națiuni civice moldovenești”, mențin societatea moldovenească într-o puternică incertitudine identitară, generând lipsă de respect pentru sine, iar ca și colectivitate – lipsa de încredere în acest stat.

Aceasta explică în mare parte de ce suntem acolo unde suntem.

Alexandru Tănase

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Alexandru Tănase

Alexandru Tănase este jurist, fost Ministru al Justiției între 2009-2011 și 2018, care din octombrie 2011 până în mai 2017 a fost președinte al Curții Constituționale a R. Moldova.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *