Semnarea, la 9 septembrie 1991, de către preşedintele Mircea Snegur a Decretului privind desfiinţarea Comitetului Securităţii de Stat (KGB) al RSSM şi formarea Ministerului Securităţii Naţionale (MSN) al RM a însemnat nu doar trecerea monstruosului organ al poliţiei politice sovietice din subordonarea centrului imperial în cel a noului stat independent, format la 27 august acelaşi an, dar şi naţionalizarea lui. Nu vom analiza oportunitatea existenţei acestei instituţii pentru noul stat (ştiu că nu toate ţările au, de exemplu, Minister al Finanţelor sau al Culturii, dar nu prea sunt state ce nu au instituţii cu misiuni de securitate), întrucât atunci, dar şi acum, departamentul ce asigură securitatea statului a fost şi este conceput drept unul eminamente aservit orânduirii politice, şi asta nu doar la noi.
Din păcate, în aceşti 19 ani de independenţă a RM, „instituţia de pe al cărei acoperiş se vedea Siberia”, aşa cum era numit odinioară KGB-ul, a aplicat unele practici vicioase, moştenite de la vechiul sistem (după debarcarea comuniştilor de la guvernare exemplele curg gârlă). Să sperăm că totul a rămas în trecut. Ceea ce ne interesează este istoria acestei instituţii prin prisma arhivelor. Adică ce fond de documente a adus fostul KGB, apoi MSN, dar şi actualul Serviciu de Informaţii şi Securitate în patrimoniul naţional istoric al RM? Şi cum sunt păstrate acestea?
Aşadar, sesizând instabilitatea politică din perioada finală a perestroikăi gorbacioviste, la ordinul Moscovei, toate filialele raionale ale KGB din RSSM au predat, în anii 1990-1991, la sediul central din Chişinău, arhiva şi documentele. Cităm după o recipisă-model semnată de părţi: „Act. (urmează data şi anul), or. Chişinău. Subsemnaţii, şeful (denumirea raionului) secţiei raionale a KGB al RSSM şi (urmează numele şi prenumele) colaboratorul secţiei 10 a KGB al RSSM (urmează numele), am redactat prezentul act prin care se certifică faptul că primul a transmis, iar al doilea a recepţionat pentru păstrare temporară (urmează numărul) de saci, sigilaţi cu ştampila nr. (urmează nr. ştampilei şi semnăturile)”.
Documentele, adică sacii, au început a fi aduşi la Chişinău în luna februarie 1990. Primii care au predat „marfa”, la 2 februarie 1990, au fost cei de la secţiile raionale Călăraşi şi Făleşti – câte un sac, Edineţ, Răşcani şi Căuşani – doi saci, Cotovsc, Nisporeni şi Râbniţa – câte trei saci. Unele secţii, având în vedere „munca” depusă – dar, credem noi, şi întinderea teritorială, inclusiv amplasarea raionului la graniţă, cu punct de trecere de frontieră -, au predat mai mulţi saci. De exemplu, secţia orăşenească Bălţi a adus 11 saci, Bender – zece, Slobozia – cinci etc. Au executat ordinul şi departamentele din cadrul aparatului central: secţia II a depus 14 saci, secţia IV – nouă, secţia VI – 21, secţia orăşenească Chişinău – şapte saci etc. În funcţie de graficul stabilit, până la 2 iulie 1990, s-au depozitat în total 158 de saci.
O primă neregulă este că documentele/sacii au fost transmise nu secţiei arhive, aşa cum era normal, ci secţiei a 10-a a KGB, tocmai cea care se ocupa de disidenţă şi mişcările antisovietice. Din acest moment, încep lucruri necurate. Nici nu a apucat să se usuce bine cerneala de pe recipise şi de pe ştampila de pe saci, că îndată vine un ordin de la Moscova. La 6 septembrie 1990 şeful KGB-ului URSS de atunci, Nikolai Kriucikov, semnează ordinul secret nr. 00111 „Cu privire la perfecţionarea cadrului normativ de evidenţă şi păstrare a documentelor despre informatorii şi agenţii organelor de securitate”. Sub paravanul acestei denumiri academice se ascundea un mare şiretlic şi fărădelege. Căci, potrivit ordinului, trebuiau nimicite dosarele privind informatorii, dosarele proprietarilor apartamentelor de conspiraţie, dosarele persoanelor în care KGB a pierdut încrederea, inclusiv fişierele celor vizaţi în ordin. În acest mod, cu mai puţin de un an până la puci (19 august 1991), Securitatea îşi proteja turnătorii, informatorii şi gazdele lor… Precizăm că, deşi eram încă în URSS, la 23 iunie 1990 fusese adoptată Declaraţia de Suveranitate a RSS Moldova, care prevedea că „Legile şi alte acte normative ale URSS sunt valabile doar după ratificarea acestora de către Sovietul Suprem al republicii”.
Primul foc este aprins la 9 octombrie 1990, într-o sobă special construită şi amplasată în curtea interioară a KGB-ului moldovenesc (procesul-verbal e redactat la 5 octombrie şi face trimitere directă la ordinul din 6 septembrie, arderea fiind aprobată de Dumitru Muntean, general-maior, locţiitorul preşedintelui KGB-ului moldovenesc). În acea zi au fost arse dosarele a 4613 informatori şi turnători. Alte 11 procese-verbale sunt redactate până la finele lunii decembrie. „Lovitura” cea mare a fost dată pe 30 decembrie 1990, când au fost „aprobate” şi arse 4931 de dosare. De data acesta, au fost nimicite şi dosarele proprietarilor apartamentelor de conspiraţie. Pentru a încheia operaţia cu succes, la 31 decembrie 1990 sunt distruse încă 230 de dosare. În total, în mai puţin de trei luni, au fost arse 10.004 dosare.
Graficul şi cantitatea de volume distruse/arse de către KGB al RSSM în 1990
Tot în acea toamnă, prin excluderea din Codul Penal a pedepsei penale pentru „agitaţie şi propagandă antisovietică”, acelaşi Kriucikov semnează un alt ordin, cu nr. 00150 din 24 noiembrie 1990, care obliga comitetele republicane ale KGB să distrugă dosarele de urmărire, supraveghere, intimidare a persoanelor pentru agitaţie şi propagandă antisovietică. Nici acest ordin nu a fost neglijat. După o muncă riguroasă de selectare a dosarelor, începând cu 6 ianuarie 1991 şi până la 18 iunie acelaşi an, au fost arse 3111 dosare ale persoanelor care au fost urmărite, supravegheate, şantajate de KGB etc. pentru agitaţie şi propagandă antisovietică, dar şi 13.538 de fişiere ale acestora. Ultimele 241 de cartoteci sunt arse în decembrie 1991. În total, în 1991 au fost arse 3111 dosare şi 14.377 de cartoteci.
Deşi a fost naţionalizat la 9 septembrie 1991, Ministerul moldovean al Securităţii continua să execute ordinele de la Moscova, aşa încât distrugerile nu s-au oprit aici. Astfel, în 1992, prin nouă procese-verbale, au fost arse alte 1956 de dosare ce conţineau informaţii foarte preţioase despre rezistenţa anticomunistă în RSSM. N-au fost cruţate de distrugere nici 16 filme documentare. Lichidările continuă şi în anii următori, aşa încât, fără niciun temei, în 1993 au fost arse alte 436 de dosare. Aceasta s-a întâmplat în pofida faptului că, la 27 august 1991, a fost adoptată Declaraţia de Independenţă care stabilea: „Pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova”. Tot din data de 27 august 1991, bunurile (citiţi dosarele din arhive) aflate pe teritoriul RM deveneau proprietate a statului.
Cu totul grav este că distrugerile s-au extins asupra unor dosare care în niciun caz nu trebuiau atinse. Este vorba de dosarele persoanelor supuse represiunilor politice. Astfel, prin procesul-verbal nr. A/326 din 5 iulie 1995 şi A/305 din 17 iunie 1996, Ministerul Securităţii Naţionale a distrus 478, respectiv, 35 de dosare. Deşi aceste persoane fuseseră anterior reabilitate, astăzi, dacă cineva din cele 513 persoane ori rudele lor vor solicita informaţii, SIS va răspunde că acestea nu mai există. Astfel, nu a fost de ajuns că au fost duşi în Siberia, iată că nici dosarul nu li s-a păstrat… Ultimele cazuri de distrugere a dosarelor a avut loc în anul 2007- cinci la număr. În total, din 1990 şi până în zilele noastre, KGB, MSN şi SIS au distrus cel puţin 15.589 de dosare şi 14.377 de cartoteci, inclusiv 16 filme cu 53 de episoade.
P.S. Dl preşedinte interimar Mihai Ghimpu, la sesizarea noastră, a cerut Procuraturii Generale verificarea faptelor şi comunicarea rezultatelor investigaţiilor. Noi am depus toate probele la Procuratură…
Mihai Taşcă,
dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din RM
