În contextul în care preţul este rezultatul artei de a negocia, fiind punctul de întâlnire între cumpărător şi vânzător, valoarea reprezintă rezultatul artei de a evalua. Dar cum poate fi evaluată o operă, care prin definiție nu poate fi reprodusă, ea fiind copilul artistului? De ce depinde prețul unei lucrări și cine-l stabilește?
Cine vrea mai mult?
„Din păcate, în RM nu există un rating al artiștilor, cum se practică în multe țări din spațiul ex-sovietic. El este stabilit de galeriile de artă, în funcție de cererea pieței, or, din cauză că noi nu avem o piață constituită a operelor de artă, există un rating neoficial, creat între artiști”, explică vicepreședintele Uniunii Artiștilor Plastici, Dumitru Bolboceanu. În pofida celor spuse, Alexandru Neceainicu, directorul „Art Salon Alexander”, afirmă că prețul inițial este stabilit de autor, la care galeria adăugă procentul ei.
„Toți artiștii sunt și prietenii noștri, vin des aici și pot verifica dacă prețul nu este prea mare, totul este transparent. Deși acel procent este confidențial, nu înseamnă că el este mare, căci abia ajunge pentru întreținerea galeriei”, explică Alexandru Neceainicu. Același lucru îl afirmă Pavel Liubici, directorul Galeriei „L”, care spune că prețul este stabilit de artist luând în considerare cât este el de cunoscut, ce studii are, cât de priceput este, cât de cumpărate sunt operele sale ș.a. condiții. „După vânzarea picturii sale, el ne plătește o oarecare sumă pentru serviciile oferite, care este negociabilă”, lămurește Pavel Liubici.
Pe partea cealaltă a baricadei, Dumitru Bolboceanu afirmă că „galeriștii vor să câștige mai mult decât artistul, or, la prețul de 1000 lei pictura, galeristul vrea 1500 pentru el. Peste hotare adaosul este de 40%, nu mai mult”. El motivează faptul că operele de artă nu se cumpără prin micșorarea fluxului de turiști și a interesului față de artă care, în anii 2000, venea din Germania, Italia, Franța.
Un tablou cât un TV sau o mașină de spălat
„În ultima vreme, cumpărătorii se târguiesc foarte mult, iar noi suntem nevoiți să vindem lucrarea la prețul inițial, fără a mai câștiga ceva din vânzare. Toate astea pentru a păstra legătura cu autorii, pentru a le place”, explică Alexandru Neceainicu. Galeristul Pavel Liubici confirmă faptul că, din cauza instabilității economice și politice din țară, lumea nu prea cumpără opere de artă. „De obicei se cumpără cu ocazia unor sărbători personale și nu pentru a decora casa”, adaugă el. Potrivit lui Dumitru Bolboceanu, „cumpărătorul moldovean este foarte diferit, el cumpără un tablou, la fel cum ia un televizor, o masă etc. El și-a luat un tablou ca și o mașină de spălat – unul pe viață”.
„Andrei Gamarț este unul dintre pictorii pe care, nefiind apreciat în Moldova, l-am pierdut, s-a mutat la București. El făcea ilustrații pentru poeziile sale, noi l-am descoperit la Uniunea Artiștilor Plastici, care, în loc să-l susțină, îi punea piedici. El a plecat, prețurile picturilor sale sunt de cinci-șase ori mai mari, iar aici nu vrea să le mai vândă, fiindcă la noi prețurile sunt mai mici”, povestește Neceainicu. Conform lui, în Europa artiștii noștri sunt mult mai apreciați decât în Moldova și din cauza aceasta noi îi pierdem. „Cumpărătorii de peste hotare a creațiilor din Moldova sunt altfel decât cei din țară. Ultimii prețuiesc numele, nu neapărat lucrarea, în timp ce pe străini nu-i interesează numele”, confirmă Dumitru Bolboceanu.
Timp de 21 de ani de activitate a galeriei, Pavel Liubici nu a observat mari colecționari în Moldova, ceea ce-l întristează, fiindcă „sunt foarte multe opere de artă de calitate, care merită atenția atât a muzeelor, cât și a colecționarilor, este o perioadă foarte fructuoasă în viața artiștilor autohtoni”, însă, conform directorului „Art Salon Alexander”, „criza economică a diminuat și interesul colecționarilor”.
„Cei mai mari colecționari din Moldova sunt Anatol Vidrașcu, care începuse să colecționeze din perioada sovietică, Ion Sturza, fostul prim-ministru, familia Stati și Iulian Fruntașu, ambasadorul Moldovei în Anglia”, afirmă Dumitru Bolboceanu.
