”Te binecuvântez, iubită Românie, patria bucuriei și durerii mele, frumoasă Țară care ai trăit în inima mea. Minunată Țară pe care am văzut-o îndoită, al cărui vis de veacuri l-am visat și eu, și mi-a fost îngăduit să-l văd îndeplinit… Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez”, scria Regina Maria în 1933, în testamentul intitulat ”Scrisoare adresată Țării mele și Poporului meu”.
Maria Alexandra Victoria, principesă de Marea Britanie și Irlanda, s-a născut la 29 octombrie 1875, în Eastwell-Park, tatăl fiind Alfred, duce de Edinburgh, fiu al reginei Victoria a Angliei, iar mama, ducesa Maria Alexandrova, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
În urma demersurilor făcute de Charley, principesă de Saxa-Meiningen, sora mai mare a împăratului Germaniei, Ferdinand s-a logodit cu Maria Alexandra Victoria de Edinburgh la 21 mai 1892, în noul palat de la Potsdam, în prezența lui Wilhelm al II-lea, potrivit www.mnir.ro. Unirea celor doi principi a avut un efect deosebit, deoarece veneau în contact cele mai importante case domnitoare din Europa.
În același timp, se punea în discuție și problema ordinii succesorale la tronul Marii Britanii. De aceea, lordul cancelar William Evart Gladstone, pentru a înlătura o eventuală complicație a inițiat un tratat între regele Carol I și regina Victoria. Astfel, conform unor prevederi mai vechi din “Act of Settlement” (1701) ce sancționa pierderea dreptului la coroană în cazul căsătoriei unui moștenitor prezumtiv cu un romano-catolic, principesa Maria a abandonat drepturile sale de succesiune la coroana Marii Britanii.
În urma disputei dintre cele două biserici pentru întâietate asupra celebrării căsătoriei, regina Victoria a renunțat la dorința ca aceasta să se oficieze în capela Sf. George de la Windsor. Astfel, ceremonia a avut loc la 29 decembrie 1892, la castelul Sigmaringen, întâi după ritul catolic, apoi după cel protestant. În aceeași zi, regina Angliei serba la Osborne cununia nepoatei sale, Maria, cu principele Ferdinand.
După câteva zile petrecute la castelul de vânătoare de la Krauchenwies, Ferdinand și Maria au venit în România, unde urmau să participe la alte ceremonii legate de căsătoria lor. “A fost o călătorie lungă ” — scria în jurnalul său Maria. “Îmi părăseam căminul, părăseam tot trecutul, mergând înainte, tot înainte, într-o lume geroasă; spre o țară necunoscută, spre o viață neștiută…”.
Temerile sale au fost, însă, spulberate de la început, pentru că tinerii căsătoriți, reprezentând viitorul țării, au fost obiectul celor mai impresionante manifestări de simpatie a românilor. Salve de tun au anunțat în ziua de 23 ianuarie/ 4 februarie 1893 sosirea trenului princiar în Gara de Nord.
Principele moștenitor Ferdinand și soția sa, principesa Maria, au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, până la moartea acestuia, la 10 octombrie 1914. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din București, iar Carol I a construit special pentru aceștia Castelul Pelișor în complexul familiei regale de la Sinaia. Ferdinand și Maria au avut șase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Marioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) și Mircea (1913, care a murit la trei ani de febră tifoidă).
Principesa Maria a devenit regină a României, odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, într-un moment crucial în istoria României, marcat de izbucnirea Primului Război Mondial. În acel moment, întreaga societate românească, atât familia regală cât și clasa politică, era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea, fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.
Implicându-se în politică, regina s-a opus de la început participării la război a României, alături de Puterile Centrale, susținând alianța cu țările Antantei în vederea unirii provinciilor românești aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar.
Regina Maria a fost supranumită de popor ”mama răniților” și ”regina soldat”, pentru atitudinea ei curajoasă din timpul Primului Război Mondial, când a lucrat direct pe front, în spitale de campanie și a coordonat activitatea unei fundații de caritate. Și în timpul Războiului balcanic (1912-1913), principesa s-a dedicat îngrijirii bolnavilor de holeră, riscându-și viața fără nicio rezervă.
Conferința de Pace de la Paris din 1919 a reprezentat un punct extrem de important în ceea ce privește istoria României, deoarece tratatele de pace urmau să ratifice actele de Unire din 1918.
Faptul că România fusese trecută pe lista ”statelor cu interese limitate” a determinat-o pe Regina Maria, cu acordul lui Ferdinand, să ia decizia de pleca la Paris pentru a susține cauza României. La 7 martie a fost primită de Georges Clemenceau, președintele Conferinței de Pace; a doua zi a fost primită la Palatul Elysee de președintele Raymond Poincare, care i-a înmânat Marele Cordon al Legiunii de Onoare, decorație care se conferea șefilor de stat în exercițiul funcțiunii. A făcut o deplasare la Londra, unde a fost primită de regele George la Palatul Buckingham, apoi a revenit la Paris pentru a-l întâlni pe președintele american Woodrow Wilson la Paris, în 10 aprilie 1919. Regina nota: ”I-am vorbit despre speranțele țărilor mici, al căror apărător a fost în mod deosebit. El a declarat că, în special, țările mici vor beneficia de Liga Națiunilor”.
În mai 1919, după Marea Unire din 1918, Regele Ferdinand I și Regina Maria au făcut o vizită în Transilvania, oprindu-se la Brașov, Făgăraș, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Țebea, Abrud, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistrița, Careii Mari, Baia Marea, Oradea.
S-au bucurat de o primire călduroasă, adesea entuziastă. Regina consemna: ”În multe sate, calde primiri loiale, iar în final am ajuns la Alba Iulia, micul orășel al cărui nume are un ecou special în sufletul fiecărui român”. Pe parcursul întregii sale călătorii, regina a purtat costumul popular românesc.
După încoronarea de la Alba Iulia, în 15 octombrie 1922, alături de Regele Ferdinand ca suverani ai României Mari, Regina Maria a efectuat vizite oficiale în Europa de Vest. Călătoria în Statele Unite ale Americii în 1926 a fost considerată un succes extraordinar.
În urma decesului Regelui Ferdinand și al lui I.C. Brătianu, în 1927, influența Reginei Maria în viața politică a țării pe care a exercitat-o în special asupra Regenței a crescut.
După proclamarea fiului său, Carol al II-lea, la 8 iunie 1930 ca rege, acesta, a urmărit sistematic îndepărtarea Reginei Maria de la problemele politice. Regina a ajuns să-și petreacă timpul tot mai des și tot mai departe de București, la Bran sau la Balcic, domeniul său. Absența ei de la Curte a favorizat influența camarilei asupra lui Carol al II-lea.
Regina Maria a fost legată sufletește de două locuri: Balcic și Bran, care și astăzi poartă amprenta sa. “Balcicul și Branul sunt casele mele de vis, inima mea”, spunea Regina Maria. Se spune că Balcicul l-a descoperit cu ajutorul lui Alexandru Satmari, care a insistat ca Regina să meargă în acea zonă. În 1925, a început construcția domeniului de la Balcic, care a devenit locul preferat, plin de liniște al Reginei.
Suferindă încă din 1937, Regina Maria a plecat la 17 februarie 1938 în Italia, la Merano. În aprilie același an, se mută în sanatoriul dr. Lahmann din Weisser Hirsch, lângă Dresda. La 27 iunie, deși medicii o considerau inaptă pentru efortul unei călătorii lungi și obositoare, a luat hotărârea irevocabilă a revenirii în țară spre a-și găsi odihna de veci. A încetat din viață în ziua de 18 iulie 1938, în castelul Pelișor.
Înzestrată cu calități multiple, Regina Maria a primit o serie de distincții străine și românești, cum ar fi: Ordinul Legiunea de Onoare — Franța, Ordinul Crizantemei — Japonia, Ordinul Al Kemal — Egipt, Ordinul Sf. Sava — Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Ordinul Steaua României.
Din 1 mai 1915 a devenit membru de onoare al Academiei Române.
A scris lucrări memorialistice, valoroase din punct de vedere literar și documentar, scrise în limba română, engleză și franceză, dintre care amintim: ”Ilderim. Poveste în umbră și lumină” (1921), ”Minola. Povestea unei mici regine triste” (1918), ”Sămânța înțelepciunii” (1925), ”Păsări fantastice pe albastrul cerului” (1928), ”Stella Maris. Cea mai mică biserică din lume” (1930), ”Ce-a văzut soldatul Vasile. Poveste din timpul războiului” (1932), ”Măști” (1938), ”The Lily of Life”/ ”Crinul Vieții” (Londra, 1913), ”My country” / ”Țara mea” (Londra, 1916), ”My dream houses”/ ”Casele mele de vis” (București, 1930), ”The Story of My Life” (New York, 1934; tradusă în limba română în 2010).
Prin prevederile testamentare, trupul i-a fost înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima i-a fost depusă în ctitoria sa “Stella Maris” de la Balcic. A trebuit, însă, să fie luată de la Balcic, odată cu cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în 1940, și depusă în firida unei stânci de lângă Castelul Bran. Inima Reginei a fost îmbălsămată și așezată într-un săculeț de catifea, adăpostit într-o casetă de argint cu forma octogonală. Această casetă a fost, la rândul ei, ascunsă într-o alta de argint aurit, primită de Regina Maria cadou la nunta ei. Totul a fost introdus într-o urnă de marmură albă, pe care era sculptată o cruce celtică.
În 1968, la 30 de ani de la moartea Reginei Maria, sarcofagul de marmură a fost spart de comuniști. Inima Reginei a fost ascunsă trei ani într-un seif al muzeului Bran, pentru ca în martie 1971 să fie adusă în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României.
În 2015, la inițiativa regelui Mihai, Casa Regală și Ministerul Culturii au hotărât de comun acord ca locul casetei cu inima Reginei Maria să fie Salonul de Aur din Castelul Pelișor. Transferul va avea loc anul acesta la 3 noiembrie, în cadrul unei procesiuni.
