Eu nu i-am recitit de mult poeziile şi nu-mi pot da seama ce fel de scriitor a fost Anatol Codru. Poate a fost un poet ieşit din comun, dar poate nu merită chiar toţi banii. Nu ştiu care e adevărul, dar chiar vreau într-o bună zi să-l recitesc ca să-mi dau seama dacă tăcerea din jurul lui este îndreptăţită sau nu. Oricum ar fi, ceea ce spune dramaturgul „are sens”, vorba lui Bahtin, „pentru că răspunde întrebării” ce se întâmplă cu opera unui scriitor după ce acesta se mută în Ceruri.
După cum am mai spus, această meditaţie a lui Constantin Cheianu mi se pare cireaşa articolului. Dar acest articol nu se termină aici: mai conţine o parte în care dramaturgul se dezlănţuie contra Muzeului de Literatură Română Mihail Kogălniceanu. În această parte, scriitorul construieşte o diatribă contra muzeografilor, asemănând muzeul cu un cavou.
Nu pot să înţeleg mânia lui Constantin Cheianu. Nu pot pricepe de ce s-a năpustit asupra administraţiei şi angajaţilor Muzeului de Literatură. Nu pot să realizez ce l-a putut determina să conceapă acest pamflet.
Şi iată de ce.
În ultima jumătate de an am avut de mai multe ori ocazia să colaborez cu angajaţii muzeului. În paginile de cultură din TIMPUL am publicat mai multe texte inedite din colecţiile acestei instituţii. Am tipărit o povestire necunoscută, de-a dreptul extraordinară, a lui Vlad Ioviţă – La o filmare – şi câteva poezii foarte frumoase de-ale sale care, de asemenea, până acum, nu văzuseră lumina tiparului. În curând, urmează să publicăm şi o carte cu toate textele literare inedite ale lui Vlad Ioviţă. Şi ştiţi de ce am putut face aceasta: pentru că angajaţii muzeului i-au păstrat arhiva în condiţii proprii.
De mai multe ori, împreună cu directorul Muzeului de Literatură, Valeriu Nazar, am coborât la subsolul Uniunii, unde se găsesc manuscrisele scriitorului. Toate textele sunt depozitate în cutii speciale, numerotate, aflate într-o stare bună. Mi-am rotit ochii în părţi şi am descoperit o ordine perfectă. Mai ceva ca la bibliotecă. În sălile în care am fost am descoperit stelaje şi poliţe pe care stau vrăfuite cu grijă manuscrisele scriitorilor basarabeni şi transnistreni. Această ordine există datorită angajaţilor muzeului.
Tot în colecţia muzeului se păstrează şi scrisorile lui George Meniuc, pe care doamna Elena Ţau le-a adunat într-o carte extraordinară.
Eu cred că şi alţi istorici literari ar trebui să coboare sau să urce scările muzeului pentru a cerceta şi publica textele inedite ale scriitorilor moldoveni, inclusiv cuvântările acestora de la Congresul cu cântec al Uniunii Scriitorilor din 1965, când aceştia au pledat în păr pentru revenirea la grafia latină, pentru că şi aceste luări de cuvânt se păstrează în fondurile muzeului.
Anume de aceasta, mi se pare că Muzeul de Literatură Română M. Kogălniceanu e una dintre instituţiile care funcţionează cel mai bine în ţara noastră. Cu atât mai nemotivat e atacul scriitorului Constantin Cheianu. Oare să aibă atât de mare importanţă că uşa aia se deschide doar înăuntru?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
