În cotidian însă cei mai mulţi oameni asociază şi limitează frumosul la senzaţiile de plăcere şi confort, ceea ce denunţă un grad inferior de percepţie şi înţelegere a lui. Depăşirea nivelului elementar de percepţie a frumosului este misiunea dintotdeauna a educaţiei, caracterul complex al căreia îşi are originea sub ramurile Pomului cunoaşterii. Potrivit Bibliei, Femeia, cea care se va identifica cu educaţia, a văzut pomul cunoaşterii ca „bun de mâncat” (utilul) „şi plăcut de privit” (frumosul) „şi că … era de dorit ca să deschidă cuiva mintea” (cunoaşterea) (Geneza 3:6). Frumosul este deci congenital omului, adică ne este dat prin naştere, şi, alături de relaţia omului cu Dumnezeu, capacitatea de a crea şi a percepe frumosul reprezintă semnul distinctiv al esenţei fiinţei umane. Cu alte cuvinte, omul n-ar fi om dacă n-ar fi înzestrat cu capacitatea de a percepe şi a crea frumosul. De aceea frumosul este omniprezent, adică oriunde există oameni acolo găsim şi frumosul, el reprezentând o atitudine specifică a omului faţă de lume şi faţă de sine. De aceea a şi indicat V. Vasilache drept motto la romanul Povestea cu cocoşul roşu proverbul chinezesc Dacă ai două cămăşi, vinde una şi cumpără un trandafir.
Frumosul este universal, în lume existând un număr nesfârşit de lucruri pe care toţi oamenii le apreciază ca frumoase, de la natură la cerul înstelat, de la întrebarea inocentă a copilului la răspunsul înţelept al învăţătorului şi de la casa părintească la drumul spre afirmare. În acelaşi timp, frumosul este subiectiv, căci percepţia lui este strict individuală, iată de ce „nu-i frumos ce-i frumos, da-i frumos ce-mi place mie”.
Ca şi tot ce-i omenesc, percepţia şi crearea frumosului se învaţă prin educaţia cea bună din sânul familiei şi al şcolii, lipite strâns de sufletul neamului şi spiritul universal. Este firesc deci ca orice moldovean care a beneficiat de o educaţie corectă să îndrăgească cel puţin muzica moldovenească, să fie receptiv la întreg melosul românesc, şi ca maximum, la muzica altor popoare şi la cea clasică. La 31 august mă întorceam de la baştină cu un autocar de rută. Şoferul, bărbat bine, respectat de săteni pentru cumsecădenia sa, ne-a servit mereu cu muzica rusească a unui post de radio din Tiraspol. Poate că somnul neîmplinit şi timpul urât de afară m-au făcut să uit pe câteva minute de faptul că şoferul provine dintr-o familie mixtă şi să mă irit în sine că de Ziua Limbii Române, în ţara mea, mi se serveşte muzică rusească. Adevărul a survenit implacabil, amintindu-mi că am un telefon mobil care prinde şi câteva posturi radio. Deschizându-l, am constatat că pe aproape întreg traseul nistrean Palanca – Chişinău nu putea fi recepţionat niciun alt post de radio decât cel din Tiraspol. Astfel neîndurătoarea realitate a mai confirmat o dată ceea ce ştiam de la Aristotel şi Kant, de la Creangă şi Eminescu: că Frumosul este nedespărţit de Adevăr şi Bine, adevărul invaziei undelor radio arătându-mi cât de mică şi neputincioasă este patria mea şi că n-am gândit bine despre şofer că mi-ar fi stricat cu muzică străină şi aşa umilita sărbătoare a limbii.
