Bacovia, poetul înnebunit după vin și melancolie

În dimineața zilei de miercuri 22 mai 1957 murea la București, în locuința sa de pe Șoseaua Giurgiului, George Bacovia (Gheorghe Vasiliu, născut pe 17 septembrie 1881, la Bacău). Potrivit soției și „impresarei” sale cu mână forte, poeta Agatha Grigorescu-Bacovia, ultimele cuvinte rostite de George pe patul de suferință ar fi fost „Ce-ntunecime … Vine-ntunerecul”.

„Bacovia este cel mai universal poet al marginii din întreaga literatură română (apropiat întrucâtva de proza lui Max Blecher). Energia instinctului său poetic l-a făcut să spargă toate convențiile și să traverseze vârstele poeziei moderne, de la simbolismul decadent, posteminescian, prin expresionism, până la minimalism (inclusiv tinerii emo s-au regăsit în el). Lirica lui existențială, depresiv-nevrotică, a ajuns să definească o sensibilitate și o stare de spirit – «e bacovian»”, apreciază criticul literar Paul Cernat într-o încercare de minibiografie-altfel. „Niciun alt mare poet – consideră Cernat – nu are atâtea stângăcii și acte ratate. Poezia se naște însă intens și memorabil, ca niște sinapse electrice între neuroni bolnavi («o, cum omul a devenit concret», «când voi fi liniștit, voi scrie un vers», «un gol istoric se întinde», «sunt cel mai trist din acest oraș», «vreme de beție», «muzica sonoriza orice atom», «e numai vedere, nu mai pot să vorbesc», «la revedere sau la adio» etc.). Poet al provinciei băcăuane dezolante, apoi al periferiei burgheze bucureștene, Vasiliu/ Bacovia a văzut marea o singură dată și nu a ieșit niciodată din țară. A dat una dintre cele mai pregnante definiții lirice ale specificului autohton («o, țară tristă plină de humor»)”.

Traumatizat de școala militară
„Omul din subterană” a debutat editorial după aproape douăzeci de ani de activitate, volumul-fanion Plumb (1916) fiind scos cu sprijinul lui Ion Pillat. „Proza sa poematică – sesiza profesorul Paul Cernat – e la fel de autentică și de stranie ca și poezia. Primul premiu important l-a luat în 1934, la comun cu Arghezi. Venea dintr-o familie «onorabilă», iar în liceu («cimitir al tinereții») «pedanți profesori» i-au fost Ibrăileanu și D. D. Pătrășcanu”. Traumatizat de disciplina școlii militare, Bacovia a fost totuși un elev robust, pasionat de sporturi. Ulterior, fragilizat de nevroze, tuberculoză etc. se izolează, trecând „prin sanatorii sau spitale”. Căsătoria cu Agatha și multiplele stipendii l-au ajutat să reziste timpurilor – evidențiază Cernat. Poetul damnat, „nebun și bolnav”, a fost un supraviețuitor rezistent. A avut, pe lângă debilul Gabriel, și un fiu natural, devenit agent al Siguranței. „Proletar intelectual” boem (mare iubitor de vin) cu studii de drept, lansat în cercurile simboliste ale lui Macedonski, pe care l-a venerat, Bacovia a fost „anarhist” în estetică și socialist în opțiunile politice („Serenada muncitorului” ș.a.). Ultimele comentarii: „Perceput în interbelic drept «interesant, dar minor», George Bacovia a fost recunoscut ca mare poet în anii comunismului, mai întâi prin recuperare antiburgheză, simbolist-proletară, apoi ca alternativă pesimistă la triumfalismul oficial. Posteritatea îl confirmă ca poet pentru toate anotimpurile. Dintre interbelici e, poate, cel mai urmat de noile promoții în ultimele decenii. Bătrân și alienat, Bacovia și-a simțit receptarea: «Gloria nu a murit. Tot mai vine către poetul ei»”.

Dezvăluirea unui vis
Sunteți curioși să aflați cum decurgea o zi obișnuită din viața creatorului „Lacustrei”? Bacovia n-a ezitat să lase moștenire următoarea mărturisire: „De obicei stau toată ziua în casă, afară de câteva ore de lecții pe care le predau la o școală din localitate. Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului, mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi n-am fost întotdeauna prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuști, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă”. Mai mult: „Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, și dacă nu sunt toți la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare”. În final, un vis bacovian: „Aici, în provincie, viața se scurge monoton. E destul să trăiești o zi, să-ți închipui cum se vor desfășura toate celelalte până la sfârșitul vieții tale. Asta într-adevăr nu este un lucru prea vesel. Dar ce vrei? Nu m-am născut bogat și poate nu voi fi niciodată. Dacă aș avea bani mulți, aș chema poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții. Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea”.

„Plumb” i-a deschis calea spre marea dragoste
Iubirea dintre George Bacovia și devotata Agatha Grigorescu s-a înfiripat pe tărâmul subțire al poeziei. S-au cunoscut pe Calea Victoriei când ea avea 21 de ani, iar el 35, la scurt timp după apariția volumului „Plumb”, volumul de debut al autorului, apărut în 1916. Ea optimistă, energică, luptătoare, el retras, visător, bolnăvicios, întotdeauna s-au completat. Agatha s-a îndrăgostit mai întâi de versurile lui Bacovia (abia apoi de poet) atunci când, plecând de la societatea de asigurări la care lucra în paralel cu activitatea la redacția revistei „Cronica Moldovei”, trecea prin fața Librăriei Socec, descoperind în vitrină volumul ce avea să devină piatra de temelie a căsniciei ei cu George. La început s-au întâlnit rar, o dată pe an, apoi Bacovia a invitat-o la Bacău pentru ca Agatha să-i cunoască familia. În 1927 avea loc logodna, iar un an mai târziu căsătoria.

Profesor de desen și caligrafie
George Bacovia a fost păstrat în memoria colectivă grație poemelor sale delicate care trădează un autor fragil și sensibil. Preocuparea de bază a artistului nu a fost însă lirica, ci arta desenului. De altfel, Bacovia a ocupat în 1925 postul de profesor de desen și caligrafie la Școala de Băieți din Bacău. S-au păstrat amintiri de la primul concurs de reprezentări grafice la care George a participat pe când avea 18 ani. Era în 1899, într-o zi de 9 mai, când Societatea Științifică și Literară Tinerimea Română, patronată de ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, organiza la București concursul „Desen artistic după natură”. Recomandat de direcțiunea liceului din Bacău, Bacovia și-a etalat talentul alături de un coleg, Toma Goilav. Și nu fără folos. A câștigat premiul I (Goilav a primit mențiune), fiind recompensat în cadru festiv în Sala Atheneului. Aceasta a fost prima recunoaștere publică a viitorului poet.

O casă cu poveste
Începând cu anul 1933, Bacovia s-a stabilit la București împreună cu soția sa, Agatha Grigorescu Bacovia (1895-1981), și unicul lor fiu, Gabriel, într-o casă modestă de pe strada Frăsinetului. Pe la începutul secolului XX, zona aparținea comunei Șerban Vodă, fiind situată în suburbia Bucureștiului. Casa a fost construită cu ajutorul unui împrumut al soției, obținut de la Casa Corpului Didactic, iar construcția a durat aproximativ o lună, Agatha fiind diriginte de șantier. Casa a devenit muzeu încă din anul 1958, la un an după moartea poetului, datorită Agathei. Începutul proiectului a fost dificil pentru că implicarea statului a fost destul de sumară, concretizându-se doar prin schimbarea numelui străzii, care până atunci se numea Frăsinetului. Abia în anul 1966 s-a obținut etatizarea și titlul Muzeul Memorial George Bacovia.

Poema finală

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni

Ascuns în pivnița adâncă, fără a spune un cuvânt

Singur să fumez acolo neștiut de nimeni

Altfel, e greu pe pământ …

Pe stradă urle viața, și moartea

Și plângă poeții poema lor vană …

Știu …

Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis –

Plumb, și furtună, și pustiu,

Finiș …

Istoria contemporană …

E timpul … toți nervii mă dor …

O, vino odată, măreț viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu știe nimeni

Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt

Singur să mă pierd în lume neștiut de nimeni

Altfel, e greu pe pământ …

(George Bacovia)

65 de ani s-au împlinit pe 22 mai 2022 de la moartea poetului Gheorghe Vasiliu, cunoscut ca George Bacovia

Dacă aș avea bani mulți, aș chema poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții. Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea”, George Bacovia

George Bacovia a văzut o singură dată marea în viață și n-a călătorit niciodată în afara României

«Proletar intelectual» boem (mare iubitor de vin) cu studii de drept, Bacovia a fost «anarhist» în estetică și socialist în opțiunile politice”, Paul Cernat, critic literar

Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană”, George Bacovia