Barometrul vesel

A apărut Barometrul Opiniei Publice (BOP) pentru toamna anului 2015. Poți desigur, dacă n-ai ce face sau nu-ți place, să te legi de Institutul de Politici Publice, de Arcadie Barbăroșie sau de Oazu Nantoi, de faptul că este finanțat de Fundația Soros, dar în esență ce apare în acest sondaj de opinie este oglinda societății noastre. Experiența de organizare a Barometrului, care are loc cu regularitate bianuală din 2003, scoate deja orice semne de întrebare în privința competențelor și credibilității oamenilor care s-au angajat într-o astfel de inițiativă. Dar dincolo de cifre și procentaje, eu cred că BOP-ul captează cele mai importante tendințe, stări, așteptări și decepții ale cetățenilor R. Moldova. M-am folosit de multe ori de rezultatele sale în diferite circumstanțe didactice și de cercetare în interiorul și exteriorul țării. Și mă bucur că există un asemenea indicator de referință, pentru că dincolo de aspectele sociologice, acest sondaj este un profund studiu antropologic, care alături de natura sa de obicei pesimistă și deprimantă, comportă multe note de ilaritate și comedie. Totul depinde de felul cum îl privești, iar mie de această dată mi s-a părut mai vesel ca de obicei.

Putem desigur să bocim când aflăm că 88% din respondenți consideră că țara în care trăiesc merge într-o direcție greșită, cam tot atâția constată că situația economică este rea și foarte rea, iar peste 70% cred că peste un an va fi la fel sau mai rău. Dar nu poți să nu râzi de un popor care are această atitudine de peste un deceniu și mai mult, pentru că luând ca excepție anii 2004-2005, când puțin sub jumătate din populație credea la fel, în rest, din 2003 încoace indicii generali de decepție au fost întotdeauna peste 50-60-70%. Desigur, în acest an s-a bătut recordul, pentru că nivelul de decepție și disperare a crescut atât pe dreapta, cât și pe stânga. Sau mai bine zis atât la europeni, cât și la euroasiatici. La unii din cauza compromiterii procesului de reformă și a aspirațiilor de integrare europeană, iar la alții pentru că ei în general vor în altă parte. Când te afli în buricul Europei și te plângi douăzeci de ani că mergi în direcție greșită, nu putem spune că e doar o problemă a clasei politice, la care de obicei facem referință când căutăm nod în papură. Comic, desigur, că această masă așteaptă și peste un an să fie la fel. Un fel de masochism social – ne este rău, da ce să facem, mai rău să nu fie. Mai ales că prețurile (54%), sărăcia (48%) și viitorul copiilor (47%) sunt lucrurile care îngrijorează cel mai mult cetățeanul nostru. Și cam tot cu grijile rămân astea de când ne știm.

Desigur, e puțină veselie când 52% consideră că neutralitatea este cea mai bună soluție pentru securitatea țării. Dar tre’ să ai umor să declari asta în condițiile în care ai o țară ocupată militar de Rusia, iar armata este bună doar de tăiat varză la iepuri. Și mai ilar că această armată are și unul din cei mai mari indicatori de credibilitate în societate (42%). Adică, la fel ca și alte circumstanțe, ne bazăm și credem pe ceea ce nu există sau funcționează de formă.

Mai departe – mai vesel. La întrebarea unde vor, în Est, cu Uniunea Vamală Rusia-Belarus Kazahstan sau spre Vest, cu Uniunea Europeană, lucrurile s-au împărțit cam proporțional – 48% spre stepele asiatice cu Putin și Lukașenko, iar 45% spre bunăstare și democrația europeană. Cu Uniunea Europeană e clar, este o entitate politică viabilă, ce are forme și conținut, dar dincolo de toate are proximitate geografică cu R. Moldova, care ar face posibilă o eventuală integrare. Dar cum să tratezi cu seriozitate încrederea a circa jumătate de homo moldovanus, care preferă o creațiune lipsită nu numai de formă și fond, dar și fără conexiune geografică propriu-zisă cu tine. Pentru că asta înseamnă și existența unor probleme de cunoaștere a geografiei, dar și a unor probleme cu vederea, să nu vezi o namilă de stat ca Ucraina, care se luptă acum să nu fie acolo și care face imposibilă ancorarea noastră în tundra siberiană.

Vesel și la gusturile de partide și de lideri: 16% din moldoveni ar vota Partidul Nostru al lui Renato Usatîi, iar 11% cred în acest om ca lider (cei mai înalți indicatori) și vor ca el să ajungă președinte. O constatare de asemenea tragico-comică, dar mai mult comică. Tragică pentru că este desigur grotesc să avem așa un președinte, cu moacă și limbaj de gangster, în care se regăsesc 11% de respondenți. Comică pentru că respondentul nostru agramat nu știe că această funcție nu reprezintă prea multe în angrenajul politic moldovenesc. Așa a fost gândit în 2000, ca nici o instituție politică să nu domine și să nu poată prevala asupra alteia. Sigur că acest concetățean rămâne în continuare animat de ideea că președintele este tata națiunii și îl vrea ales în mod direct în proporție covârșitoare. Dar paradoxal că 61% din respondenți se regăsesc în alți lideri decât cei indicați și de care le este greață, nu au încredere în nimeni sau nu știu în cine au încredere.

Pe de altă parte, doi dintre oamenii publici și politici care n-au figurat niciodată până acum în sondaje, Andrei Năstase și Maia Sandu, adună 29% și respectiv 39% de foarte mare și oarecare încredere, ceea ce este un indicator că lumea considerată de dreapta, în general mai școlită și prin urmare mai sofisticată și mai greu de manipulat, s-a săturat de emanații și improvizații „proeuropene” ca Filat, Lupu, Diacov, Plahotniuc etc. și vor altceva. Ceea ce desigur putem trata cu seriozitate.

Crezurile moldovenilor tot sunt hazlii. Moldovenii cred cel mai mult în biserică (74%), în primărie (52%) și armată (42%), iar pe aproape este doar mass-media, care se bucură de încrederea a 49% din respondenți. Adică majoritatea concetățenilor noștri se lasă pe mâna Domnului în rezolvarea treburilor țării, cred în primăria satului pentru că de acolo le vin soluțiile la multe probleme existențiale și se bazează pe armată care îi va apăra de toate relele. Prin urmare, sunt dominați de chestii iraționale, în mare parte ghidate de raționamente de supraviețuire și de conservare ca specie. Pentru că instituțiile proactive, pe care le aleg și care ar trebui să le condiționeze în mod direct viața sau să le îmbunătățească condițiile de trai sunt la cel mai scăzut indicator al încrederii – Guvernul (7%), Parlamentul (6%) și președintele țării (5%).
Prin urmare, revin la o constatare mai veche, pe care Barometrul nostru nu încetează să o confirme: ne proclamăm independenți, dar majoritatea populaţiei nu crede în această independenţă; în şcoli se predă limba română, iar în Constituţie este stipulată ca limbă de stat „limba moldovenească”; învăţăm istoria românilor de peste douăzeci de ani, dar continuăm să ne etalăm drept moldoveni, ceva distinct de români; avem un statut de „neutralitate” stipulat prin Constituţie, dar în realitate o parte a ţării este ocupată militar de armatele ruse; avem două biserici ortodoxe care se ciocnesc cap în cap cui aparţin; avem două sărbători de Crăciun şi două de An Nou, iar la fiecare dată importantă a istoriei noastre avem cel puţin două interpretări antagoniste, care încearcă să ne demonstreze că 1812, 1918, 1940 sau 1945 au fost fie „eliberare”, fie „ocupaţie”. Dar cel mai comic, dacă n-ar fi în esenţă tragic, este faptul că fiind ancoraţi într-o structură de sorginte euro-asiatico-ruso-sovietică (CSI), încercăm să demonstrăm tuturor că vrem să devenim parte integrantă a unui construct european-occidental, care are ca expresie politică Uniunea Europeană.

Am două explicații la această situație paradoxală, cu accente tragico-comice și ilare, care pot fi la fel de ciudate, dacă n-ar fi adevărate. Conform BOP-lui 46% din moldoveni n-au citit cărți în ultimele 3 luni, deși eu cred că aici chiar au fost ipocriți. Nici măcar studenții care vin la cursuri uneori nu citesc cărți timp de un semestru, ce să mai zici de cei care încă mai scriu și citesc cu grafie chirilică. În topul preferințelor de informare stau televiziunea (84%) și Internetul (41%), ceea ce nu-i rău, dacă n-am ști ce privesc moldovenii și ce caută pe internet. Pentru că în condițiile unui astfel de acces la informație nu poți apărea atât de agramat politic și intelectual.

Cea de-a doua explicație este de fapt o soluție, asupra căreia în Barometru au căzut de acord 21% din respondenți. Situația fără de ieșire în care ne aflăm ca improvizație statală, ne arată că nu există o alternativă istorică decât revenirea la integritatea spațiului românesc. Că este soluția cea mai rapidă și mai fericită de a ne regăsi în spațiul euro-atlantic de securitate și bunăstare este clar și unui copil din clasele primare. Ce oprește această pornire este mulțimea de argumente care apare în orice discuție academică, în transport public, în familii, pe la bucătării, berării, pizzerii, săli de sport, saune sau alte locuri unde se regăsește moldoveanul nostru care vrea să fie altceva decât român. Pentru că aceasta este principala cauză a faptului că nu suntem încă în Uniunea Europeană și în NATO. Fiindcă moldovenii nu vor să recunoască că sunt români. Nu argumentul că Rusia n-o să ne lase, că Europa nu vrea, că „la România nu trebuim” sau că rușii și găgăuzii sunt împotrivă. Tocmai faptul că 75% (conform recensământului din 2004, că de ultimul nu mai știm nimic) din moldoveni, nu vor să recunoască că sunt români și oprește în loc viitorul acestui stat aflat până acum la cheremul snegurilor, lucinschilor, voronilor, filaților, plahotniucilor, lupilor sau altor șobolani și gropari.

De ce nu vor, este o altă problemă, mai mult antropologică decât istorică. Din cauza rușinii (chipurile este rușinos să fii român, un stereotip pe care îl întâlnim la moldoveni mai ales în raport cu rușii și alți străini); urii (care vine de la anumite sechele de mentalitate, legate de trăiri istorice îndepărtate sau recente); aroganței (că chipurile, mare oameni, noi am fost mai mari și mai importanți într-un trecut imaginar, care nu mai este); oportunismului (mai ales la cei care stau pe funcții și bani furați de la oameni); ipocriziei (că avem pașaport românesc, ei și ce, ne doare la bec, tot moldoveni suntem). Dar cel mai important probabil, din cauza ignoranței, a prostiei ordinare și a lipsei de carte. Până la proba contrariilor, mai facem sondaje și mai citim cărți odată la trei luni, iar pe la nunți și în viață la un colț de masă cântăm, iar la altul bocim.