Delegația română a prezentat cu această ocazie o justificare a pretenţiilor sale financiare faţă de Rusia Sovietică, care se ridicau la suma de 14.556.000.000 franci-aur. Acestea cuprindeau atât bunurile Băncii Naţionale, cât şi valorile „pierdute’’ în tranzit prin Rusia sau predate trupelor ruse în timpul războiului, care urmau a fi plătite de Rusia în baza unor înţelegeri speciale. În cadrul tratativelor, la 19 iulie 1922, M. Litvinov adresa delegației române propunerea de a participa la lucrările conferinţei de dezarmare ce urma să se desfăşoare la Moscova. Partea română a fost de acord cu această iniţiativă, dar considera ca un prim pas în realizarea unei înţelegeri privind dezarmarea, recunoaşterea situaţiei actuale a frontierelor dintre cele două state. Moscova a considerat această declaraţie ca un răspuns negativ, deoarece considera că problema frontierelor, fiind la fel de importantă ca cea privind dezarmarea, nu poate fi rezolvată decât în contextul unei soluţionări generale a problemelor sovieto-române. M. Litvinov a declarat în acest sens că România a ocupat forţat Basarabia fără consimţământul Rusiei, iar în acest sens între cele două părţi nu a existat un tratat similar celui franco-german privind Alsacia şi Lorena.

Comisarul sovietic de externe nu contesta faptul că Basarabia va rămâne României, dar în vederea fixării acestei situaţii el credea oportună necesitatea unor tratative bilaterale care trebuiau să ducă la stabilirea relaţiilor normale între cele două ţări.

Rusia Sovietică şi-a arătat insistenţa în a obţine acordul României pentru participarea la conferinţa de la Moscova şi prin notele din 28 august şi 27 octombrie 1922. Dar aceste iniţiative au întâlnit refuzul părţii române care a condiţionat procesul de dezarmare de necesitatea delimitării juridice clare a frontierei sovieto-române. Prin nota din 11 noiembrie 1922, partea sovietică arăta că din moment ce relaţiile bilaterale nu pot fi normale fără o frontieră liniştită, ea considera că linia Prutului este cel mai indicat hotar între România şi Rusia Sovietică, accentuând că Moscova nu recunoaşte ocuparea Basarabiei, nici votul unei organizaţii naţionaliste şi nici acordul Marilor Puteri asupra acestui fapt. În aceste condiţii, România a refuzat să participe la lucrările Conferinţei pentru dezarmare de la Moscova.

Ar fi firesc să ne întrebăm de ce a dorit guvernul sovietic cu atâta insistenţă aderarea României la un tratat de neagresiune şi dezarmare? Cu toate asigurările date de Bucureşti privind politica pacifistă a României faţă de vecinul de la est, Rusia Sovietică continua să vadă un pericol în poziţia României. Cercurile diplomatice de la Moscova acreditau ideea că partea română, neliniştită pentru soarta Basarabiei, refuză să reia relaţiile cu Rusia Sovietică, căutând sprijin în această problemă la puterile europene. Nota sovietică din 26 noiembrie 1922 adresată lui I.G. Duca, ministrul român de externe, menţiona că România este unicul vecin al Rusiei care nu doreşte semnarea unui acord cu aceasta. Guvernul sovietic era tentat să vadă în această tendinţă un act de ostilitate din partea României care ar fi dorit astfel să-şi păstreze libertatea de acţiune.

Conferința de la Lausanne (1923)

Cu prilejul conferinţei de la Lausanne (20 noiembrie 1922 – 24 iulie 1923), consemnăm o nouă rundă de tratative sovieto-române. Corespondenţa dintre Gh. Cicerin (foto), şeful delegaţiei sovietice, şi M. Litvinov, devenită accesibilă datorită cercetărilor istoricilor Em. Bold şi I. Seftiuc, oferă date relevante despre tratativele avute de Gh. Cicerin cu C. Diamandy privind problema Basarabiei.
Documentele consemnează că la această fază a tratativelor s-a schimbat şi atitudinea guvernului român faţă de perspectiva relaţiilor sovieto-române. Gh. Cicerin arată în prima sa scrisoare către M. Litvinov că la prima întrevedere cu C. Diamandy a constatat o poziţie favorabilă a părţii române faţă de propunerile sovietice anterioare privind anularea reciprocă a pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei şi a pretenţiilor româneşti asupra tezaurului. El credea, însă, că oferta făcută de Karahan lui Filality la Varşovia aparţinea unui moment depăşit, când poziţiile internaţionale ale Rusiei Sovietice nu erau încă consolidate. În viziunea sa, existau două posibilităţi prin care puteau evolua în viitor relaţiile sovieto-române. Prima prevedea încheierea unui acord pe un termen stabilit, cu păstrarea tuturor problemelor deschise, revendicările anterioare păstrându-şi valabilitatea. A doua posibilitate era un acord asupra tuturor problemelor. Dar în acest caz el trebuia să aibă ca rezultat o altă viziune a întregii politici externe româneşti, fără acţiuni antisovietice, după cum de altfel Gh. Cicerin credea şi poziţia adoptată de delegaţia română la Lausanne.

Afirmaţiile lui Gh. Cicerin, deşi făcute în 1922, sunt extrem de importante pentru a urmări politica promovată de diplomaţia sovietică faţă de România în perioada interbelică. Moscova a alternat cu regularitate în relaţiile sale cu vecinul său aceste două forme de tratat. La momentul oportun vom consemna că deşi Uniunea Sovietică a socotit prioritară semnarea unui tratat care ar fi lăsat deschisă problema Basarabiei, în momentele de oportunism politic, ea a fost de acord asupra unui tratat general privind problemele sovieto-române.

După cum arată I.G. Duca în raportul preliminar prezentat Corpurilor Legiuitore româneşti, delegaţia sovietică, într-o şedinţă publică a conferinţei de la Lausanne, a făcut o propunere oficială României pentru tratative în vederea soluţionării problemelor pendinte dintre cele două părţi. Însă chiar şi în aceste condiţii, Moscova nu mai era dispusă să trateze problema Basarabiei în termenii formulaţi anterior. În viziunea lui Gh. Cicerin un acord între cele două părţi presupunea înclinarea punctului de vedere românesc în problema strâmtorilor, socotit la Moscova profund antisovietic, într-o direcţie favorabilă acesteia. Problema Basarabiei era din nou folosită de diplomaţia sovietică ca mijloc de presiune asupra României. Această atitudine mai are însă o explicaţie.

Complicațiile recunoașterii internaționale ale URSS

În această perioadă poziţia internaţională a statului sovietic suferise schimbări substanţiale. Deşi Moscova nu reuşise în anii 1919-1923 să realizeze proiectul „U.R.S.S.-ului mondial”, confruntarea dintre naţionalism şi internaţionalism a continuat să domine relaţiile internaţionale. Aceasta a determinat atât în plan ideologic, cât şi în relaţiile externe opoziţia URSS-ului faţă de lumea capitalistă. Contestarea primatului dreptului internaţional în favoarea legilor dictaturii proletariatului, preferinţa acordurilor bilaterale în detrimentul celor colective, cu scopul „spargerii frontului imperialist unic”, erau doar o manifestare parţială a acestei opoziţii. Fidelă politicii de a oferi fiecărui stat în parte condiţii mai avantajoase decât unui grup, statul sovietic s-a angajat în această perioadă în tratative separate cu fiecare putere occidentală.

După tentativele nereuşite de a obţine în cadrul conferinţelor internaţionale o soluţionare generală a problemei ruse, statele europene au revenit la vechile metode antebelice, tratând direct cu Moscova. Speculând interesele statelor industriale de a regăsi în Rusia o piaţă de export, cât şi rivalităţile politice între principalele puteri europene, Uniunea Sovietică a reuşit către finele anului 1924 reluarea raporturilor diplomatice şi comerciale cu majoritatea statelor europene.

Primele care au recunoscut guvernul sovietic sunt statele limitrofe, orice explicaţii fiind, în acest sens, de prisos. Recunoaşterea Sovietelor de către Polonia în 1921, fusese precedată de cea a Finlandei, Estoniei şi Letoniei în 1920. Afganistanul şi Turcia au recunoscut şi ele Uniunea Sovietică în 1921, anul când s-a profilat o apropiere sovieto-turcă ce a marcat decisiv relaţiile dintre cele două state în perioada interbelică. La începutul anului 1924, evenimentele s-au precipitat, şeful noului guvern britanic, R. MacDonald, anunţând că unul din primele acte ale cabinetului său va fi recunoaşterea Uniunii Sovietice. La 1 februarie 1924, Marea Britanie remitea guvernului sovietic o notă prin care arăta că guvernul englez recunoaşte Uniunea Sovietică în calitate de guvern de jure „a teritoriilor care recunosc puterea sa”, iar aceasta înseamnă valabilitatea automată a tratatelor antebelice, cu excepţia celor a căror termen expirase.

Nota de răspuns a guvernului sovietic lăsa să se întrevadă perspectiva modificării politicii externe sovietice în perioada imediat următoare. Deşi se declara satisfăcut de formularea de ansamblu a notei, guvernul sovietic a ţinut să precizeze că recunoaşterea sa de jure de către Marea Britanie trebuie făcută asupra „tuturor teritoriilor fostului Imperiu Rus cu excepţia celor care s-au separat cu acordul guvernului sovietic şi pe teritoriul cărora s-au format state independente”. Consecinţele acestei formulări nu vor întârzia să apară în politica externă sovietică, ele urmând a fi analizate în alte circumstanţe.

În acelaşi context, discuţiile angajate la Roma între reprezentantul sovietic N. Iordanski şi B. Mussolini s-au sfârşit prin semnarea unui tratat italo-rus, una din prevederile sale fiind recunoaşterea de jure a guvernului sovietic. La 7 februarie 1924, B. Mussolini adresa comisarului pentru afaceri externe al URSS, Gh. Cicerin, o notă prin care anunţa că, începând cu această dată, relaţiile politice între cele două state erau restabilite definitiv. Consecinţa imediată a politicii celor două puteri europene a fost recunoaşterea URSS într-o perioadă relativ scurtă de încă cinci state europene.

La 22 februarie 1924, ministrul Austriei la Moscova, în nota către Ch. Cicerin, făcea cunoscută hotărârea guvernului său de începere a relaţiilor diplomatice cu URSS. La 15 februarie 1924 Norvegia, iar la 15 martie 1924 Suedia, recunoşteau prin notele lor URSS. La rândul său, trimisul Greciei la Berlin, prin nota din 8 martie 1924, remisă împuternicitului URSS, anunţa că „guvernul Greciei, recunoaşte oficial guvernul sovietic”, fiind gata de a relua relaţiile diplomatice între cele două state.

Dintre marile puteri, numai SUA şi Franţa s-au abţinut de la astfel de relaţii cu URSS, iar Japonia şi România erau singurele state limitrofe cu Uniunea Sovietică care nu restabiliseră relaţiile cu guvernul sovietic. Întârzierea recunoaşterii era condiţionată de soluţionarea prealabilă a problemelor în suspensie. Spre deosebire de celelalte state care au stabilit relaţii normale cu URSS, problemele care divizau Uniunea Sovietică pe de o parte, de Japonia şi de România, pe de alta, erau înainte de toate politice şi teritoriale, care trebuiau să se rezolve de curând pentru România la Conferința de la Viena din 1924.