În Franţa, chiar dacă recunoaşterea Sovietelor se crampona de chestiunea datoriilor ruse, după retragerea lui G. Clemenceau, intransigenţa a pierdut din amploarea sa. Se profila tot mai accentuat un curent condus de E. Herriot care se pronunţa deschis pentru reluarea legăturilor economice cu Rusia Sovietică. Rezistenţa bolşevicilor în faţa intervenţiei le-a dat posibilitatea să apară în ochii Aliaţilor ca unicul guvern viabil al Rusiei cu care trebuie de deliberat.
Atât Marea Britanie, cât şi Italia doreau, din raţionamente economice, în primul rând, o pace cu Rusia Sovietică şi lucrau pentru înfăptuirea ei. Nefiind pregătite pentru această politică, Marile Puteri căutau ca un stat intermediar să preia iniţiativa în politica faţă de Rusia. Acest lucru a fost perceput de Al. Vaida-Voevod, noul prim-ministru al României de după demisia lui Brătianu, din discuţia avută la câteva zile după şedinţa din 20 ianuarie 1920 cu primul-ministru italian F. Nitti. Italianul a ţinut să accentueze că Marile Puteri tind spre reluarea relaţiilor cu Rusia Sovietică şi, vorbind despre necesitatea unei păci generale cu aceasta, a arătat importanţa pe care ar prezenta-o pentru Aliaţi un acord direct al României cu Sovietele. Discuţia a fost o tatonare a poziţiei guvernului român în această problemă. Asupra acestui fapt, premierul român avu ocazia să se convingă chiar în timpul primei sale vizite la Londra (23 ianuarie – 3 februarie 1920). În discuţiile purtate cu D. Lloyd George, acesta a lăsat să se înţeleagă că Marile Puteri caută bazele care le-ar putea apropia de pace cu Rusia Sovietică. Marea Britanie şi Italia, a arătat primul ministru britanic, doresc o pace cu Rusia Sovietică şi depun eforturi pentru înfăptuirea ei, dar, deoarece opinia lor publică nu este unitară şi suficient pregătită pentru această politică, cele două puteri căutau un stat care să preia rolul inaugurator al politicii lor faţă de Rusia.
Cât priveşte Franţa, Al. Vaida-Voevod avea informaţii precise de la oamenii de stat francezi, că cercurile politice la Paris admit tratative cu Moscova şi chiar pacea, în cazul că ea va recunoaşte datoriile ţariste, fără însă a intra, deocamdată, în tratative directe cu Sovietele.
Important este faptul că aceste sugestii veneau într-un moment când în cercurile politice şi diplomatice româneşti era tot mai vehiculată ideea necesităţii unui acord cu Rusia Sovietică în vederea asigurării securităţii frontierelor orientale. Deosebit de aprinse erau dezbaterile pe această temă în Parlamentul României, unde, încă în această perioadă de debut a relaţiilor româno-sovietice, s-au constatat câteva orientări, care s¬-au regăsit apoi în conduita tuturor guvernelor române, indiferent de partidul de guvernământ. Era, în primul rând, vorba de concepţia cu semnificaţie diplomatică, potrivit căreia statul sovietic nu era succesorul politicii externe a vechiului regim ţarist şi, pornind de aici, speranţa că principiile noi afirmate de documentele programatice ale puterii sovietice s-ar fi putut întâlni, în chip fericit, cu cele care călăuzeau și politica românească. În al doilea rând, s-a pus accent pe afirmarea stăruitoare a dorinţei de bună vecinătate, nu doar într-o formă decorativă, ci prin dovezi evidente din care să rezulte hotărârea României de a respecta principiul neamestecului în treburile interne ale statului sovietic şi de a stabili cu Rusia Sovietică raporturi întemeiate pe recunoaşterea reciprocă a suveranităţii şi integrităţii teritoriale. Iată de ce, la întrebarea lui D. Lloyd George din timpul întâlnirii de la Londra, cum ar proceda România în eventualitatea unei oferte de pace din partea Rusiei Sovietice, Al. Vaida-Voevod a răspuns: „Nu suntem în război cu Rusia Sovietică şi dacă aceasta ne recunoaşte Basarabia, România va relua legăturile diplomatice cu Republica Sovietelor”. Guvernul român evitase, până la acel moment, să facă cunoscută Marilor Puteri intenţia sa de a purta tratative cu Rusia Sovietică, deoarece era legată de Aliaţi prin politica de apărare a tratatelor de pace încheiate la Paris, dar mai ales din cauza faptului că Aliaţii nu doreau să-şi asume vreo responsabilitate în cazul când tratativele n-ar fi avut rezultatul dorit atât de România, cât şi de Puterile Aliate. Acum, însă, având încurajarea Marii Britanii şi a Italiei, precum şi acordul tacit al Franţei, guvernul Vaida-Voevod s-a hotărât să înceapă aceste tratative.
Pretextul, sub paravanul căruia urmau să se facă primele tatonări, se ivi când un numar mare de prizonieri români aşteptau să fie întorşi din Rusia, iar trimisul englez la Copenhaga, O’Grady, ducea tratative pe această temă cu reprezentantul Sovietelor, adjunctul Comisarului pentru afacerile externe ale Rusiei Sovietice, M. Litvinov. Acesta era cadrul oficial al misiunii, pe care urma s-o îndeplinească trimisul român D.N. Ciotori la tratativele cu M. Litvinov. Însă ele au avut drept scop să arate intenţiile Rusiei Sovietice şi concesiile pe care Sovietele ar fi fost gata să le facă. Delegatul român avea instrucţiuni să provoace nu numai discuţii, dar chiar şi declaraţii din partea Rusiei Sovietice referitoare la Basarabia şi la tezaurul român depozitat la Moscova.
La 9 februarie 1919, în timpul întrevederii cu D.N. Ciotori, M. Litvinov a declarat că el personal admite dreptul Basarabiei la autodeterminare şi că guvernul de la Moscova era obligat să restituie tezaurul român, însă trebuie să ceară guvernului său condiţiile care vor sta la baza viitoarelor discuţii. Declaraţiile delegatului sovietic corespundeau instrucţiunilor, care trebuiau să servească ca bază pentru tratative cu sovieticii, date de Al. Vaida-Voevod lui Ciotori şi confirmate în interviurile acordate presei româneşti şi străine: recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România ca fiind definitiv soluţionată în favoarea României; restituirea tezaurului; repatrierea prizonierilor români din Rusia şi pe bază de reciprocitate, neamestec în treburile interne. La 16 februarie 1920, Legaţia română de la Londra îl anunţa pe primul-ministru că Moscova este gata să trateze pe baza propunerilor făcute de partea română. Pentru aceasta, M. Litvinov cerea lui D.N. Ciotori să prezinte un proiect concret pentru tratative şi împuternicirile sale din partea guvernului român în vederea semnării păcii. Deoarece pentru Rusia Sovietică primordială era încheierea păcii, Al. Vaida-Voevod i-a cerut lui D.N. Ciotori, prin telegrama trimisă la 20 februarie 1920, ca guvernul sovietic să facă oferta de pace, din considerentul că România nu se considera în război cu acesta. Însă pacea, susţinea premierul român, trebuia să constituie o recunoaştere reciprocă a situaţiei de fapt, ca o stare de drept internaţional şi politic.
Începând cu anul 1920, problema Basarabiei devenea obiectul unor tratative pe care diplomaţia română le purta în două direcţii. Pe de o parte, au continuat tratativele în cadrul Consiliului Suprem între România şi Puterile Aliate privind definitivarea statutului Basarabiei. Pe de alta, se făceau primele tatonări în vederea unor negocieri între statele vecine, interesate direct în problema – România şi Rusia Sovietică. Indiscutabil că aceste tratative se aflau într-o strânsă interdependenţă. Al.Vaida-Voevod a sesizat încă în timpul discuţiilor cu liderii aliaţi că începerea tratativelor cu Rusia Sovietică ar urgenta recunoaşterea reunirii Basarabiei cu România de către Consiliul Suprem. În afara convingerii justificate, că fără începerea tratativelor cu Rusia Sovietică, recunoaşterea Basarabiei ar fi întârziat, credem că mai exista o motivaţie a necesităţii unui acord cu Moscova. Vecinătatea cu Rusia Sovietică punea România în faţa a două situaţii cu gravitate deosebită: eventualitatea propagandei subversive în interiorul României şi posibilitatea neexclusă a unui atac armat al trupelor sovietice. O recunoaştere formală a reunirii Basarabiei cu România din partea guvernului sovietic ar fi înlăturat orice litigiu în acest sens.
Studiul relaţiilor româno-sovietice în perioada respectivă ar fi însă incomplet, dacă nu vom insista asupra situaţiei internaţionale a Rusiei Sovietice şi a motivaţiilor care au împins-o la negocieri cu România.
La începutul anului 1920 situaţia militară se ameliorase evident pentru statul sovietic. Dar ofensiva lui Wranghel, susţinut de Franţa şi pericolul unui război cu Polonia, punea noi probleme în faţa guvernului de la Moscova, epuizat după şase ani de război, revoluţie şi război civil. În asemenea condiţii, deosebit de importantă pentru Rusia Sovietică era poziţia, pe care urma s-o adopte România în perspectiva viitorului conflict sovieto-polonez. Tratativele de la Copenhaga au arătat că Sovietele aveau temeri de eventualitatea unei coaliţii antibolşevice la care s-ar fi alăturat şi România. Istoriografia sovietică a recunoscut, iar documentele Ministerului sovietic de Externe au confirmat faptul că, în condiţiile pericolului polonez şi intervenţiilor aliate în vederea angrenării României în războiul antisovietic, Rusia Sovietică s-a străduit să paralizeze aceste tentative pe calea normalizării, cât mai rapide, a relaţiilor sovieto-române.
La 18 februarie 1920 V. Lenin declara ziarului american „New York Evening Journal”, că Rusia Sovietică are cele mai pacifiste intenţii faţă de România şi Polonia şi nu are de gând să le atace. În acelaşi context, Gh. Cicerin trimitea, la 24 februarie 1920, Guvernului României o notă cu propunerea formală de a începe tratativele de pace. Nota arăta că guvernul sovietic credea posibilă aplanarea tuturor problemelor litigioase între cele două ţări, inclusiv şi a problemelor teritoriale. În acest sens se cerea părţii române să stabilească timpul şi locul pentru întâlnirea reprezentanţilor celor două state. Astfel, Gh. Cicerin confirma şi întărea, în mod indirect, declaraţiile cu privire la Basarabia făcute de M. Litvinov lui D.N. Ciotori la Copenhaga. Era evident că partea sovietică nu ar fi recunoscut direct, în oferta sa de pace, reunirea Basarabiei cu România. Guvernul român ceruse această declaraţie din motive tactice, deşi conştientiza faptul că un guvern, a cărui autoritate internă era în creştere, nu putea renunţa, în preajma tratativelor, la un teritoriu care i-a aparţinut. În acelaşi timp, recunoaşterea expresă a acestei realipiri ar fi făcut inutilă necesitatea tratativelor. Fidelă politicii de la Brest-Litovsk de a ceda orice teritoriu, dacă prin aceasta se asigura supravieţuirea regimului sovietic, Moscova a decis acceptarea pierderilor teritoriale, pe care oricum le găsea provizorii.
