Editorial

Bătălia diplomatică pentru Basarabia (XVIII). Negocierile Titulescu-Litvinov de la Montreux (1936)

După cum arăta istoricul V. F. Dobrinescu, M. Litvinov a avut grijă ca redactarea schimbului de scrisori să nu împiedice formularea pe viitor a unor asemenea rezerve, iar N. Titulescu s-a ferit să ofere Moscovei prilejul de a contesta în mod formal, drepturile României asupra Basarabiei.

Recunoaşterea sovietică n-a fost urmată nici de alte acte care să reglementeze situaţia cu privire la raporturile contractuale de drept privat şi la repartiţia sarcinilor de drept public decurgând din necesitatea reglementării situaţiei juridice a unui teritoriu, care şi-a schimbat suveranitatea. Atât textul convenţiei de cale ferată între URSS şi România, semnat la Moscova în februarie 1935, cât şi Convenţia privind reglementarea navigaţiei pe Nistru nu cuprindeau niciun indiciu care ar fi recunoscut existenţa unei situaţii juridice clare între cele două state în privinţa frontierei comune.

Cauza acestei situaţii era faptul că în spatele noii tonalităţi adoptate de diplomaţia sovietică, Moscova rămânea la fel de intransigentă în problema Basarabiei. Mai explicit „Krasnaia Bessarabia’’ consemna, în unul din numerele sale: ,,Se încearcă o tratare a reluării relaţiilor sovieto-române ca soluţionarea problemei Basarabiei. În cazul Basarabiei şi România trebuie să ştie acest lucru, politica URSS rămâne neschimbată, iar problema Basarabiei continuă să fie deschisă”.

În discuţiile confidenţiale cu şefii misiunilor străine şi înalţi diplomaţi, N. Titulescu menţiona în permanenţă pericolul intervenţiei sovietice, considerând Uniunea Sovietică un duşman la fel ca şi Ungaria, iar dacă trupelor sale li se permite trecerea prin teritoriul românesc, aceasta nu le va scoate nu numai din Basarabia, ci şi din Moldova românească. În condiţiile unui iminent conflict sovieto-german, putea apărea momentul când trupele sovietice, fără permisiunea României, puteau intra pe teritoriul ei, conform articolului 16 al Ligii Naţiunilor sau în baza altor hotărâri şi să nu mai plece. Pentru evitarea unei astfel de situaţii N. Titulescu a dorit semnarea unui acord preventiv, care ar fi limitat posibilităţile tranzitării trupelor sovietice prin teritoriul românesc, iar acesta urma să fie stabilit în limitele unor acorduri internaţionale.

Argumentele lui N. Titulescu au fost convingătoare pentru regele Carol II şi guvernul Tătărescu care, la 12 iulie 1935, îl autorizase să semneze un Pact de asistenţă mutuală cu URSS în numele României.

Primul sondaj privind semnarea tratatului sovieto-român a fost făcut de N. Titulescu la 24 ianuarie 1935 în discuţia cu M. S. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti. Referindu-se la pact, N. Titulescu îi arăta că el trebuia să fie analog celui sovieto-francez, dar spre deosebire de acesta, care stabilea asistenţa numai în cazul unei agresiuni din partea Germaniei, guvernul român dorea extinderea sa la toate frontierele României, inclusiv cu Ungaria. Ministrul român a ţinut să precizeze că pactul nu va putea fi încheiat fără stabilirea exactă a frontierei fiecărui stat, inclusiv cea de la Nistru. Conform instrucţiunilor lui M. Litvinov, M. Ostrovski a declarat că URSS nu va recunoaşte niciodată alipirea Basarabiei cu România şi nu va acorda asistenţă împotriva Ungariei atât timp cât Bucureştiul refuză denunţarea tratatului polono-român, pe care Moscova îl considera antisovietic.

În luna septembrie 1935, N. Titulescu s-a întâlnit cu M. Litvinov la Geneva, unde, fără a pretinde începerea tratativelor, a adus discuţia despre eventualitatea semnării unui pact de asistenţă mutuală între România şi URSS. Pactul era conceput de N. Titulescu în spiritul pactului sovieto-francez, dar avea unele rezerve reieşind din natura relaţiilor sovieto-române. Ministrul român de Externe dorea, ca în cadrul ajutorului reciproc pe care părţile semnatare urmau să şi-l acorde, Uniunea Sovietică să garanteze independenţa naţională şi integritatea teritorială a României. Propunerile României n-au fost acceptate iniţial de M. Litvinov. Moscova invoca lipsa de reciprocitate reală, determinată nu numai de aportul relativ neînsemnat pe care România l-ar fi adus în ipoteza că Uniunea Sovietică ar fi devenit victima agresiunii, dar şi de situaţia geostrategică în virtutea căreia România era expusă cea dintâi atacului german sau ungar. În consecinţă, obligaţia de a acorda asistenţă ar fi revenit înainte de toate Uniunii Sovietice.

În urma negocierilor de la Montreux (20-21 iulie 1936), M. Litvinov anunţa Moscova că a ajuns la un acord cu N. Titulescu asupra ,,tuturor problemelor litigioase’’ şi au parafat principiile de bază ale tratatului sovieto-român de asistenţă mutuală. El cuprindea patru puncte: 1) Asistenţă mutuală în cadrul Ligii Naţiunilor, neîndreptată împotriva unei ţări special vizate, ci în general contra oricărui agresor european. 2) Intrarea în acţiune a fiecărei din cele două ţări numai când Franţa va intra în acţiune. 3) Guvernul URSS recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală în acest sens guvernului regal al României, după cum guvernul regal al României recunoaşte că românii nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre URSS fără o cerere formală a URSS. 4) La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, tot aşa cum la cererea guvernului URSS, trupele române vor trebui să se retragă pe teritoriul URSS la est de Nistru.

Semnarea tratatului de prietenie şi asistenţă mutuală urma să aibă loc, conform propunerii făcute de M. Litvinov în septembrie 1936 la Geneva. Însă N. Titulescu greşea când afirma că propunerea lui M. Litvinov de a finaliza negocierile la Geneva era o consecinţă a faptului că acesta a elaborat pactul cu titlu personal, fără a angaja guvernul sovietic. Documentele diplomatice sovietice sus-menţionate arată că Moscova era la curent cu parafarea principiilor acordului sovieto-român, iar M. Litvinov era autorizat în acest sens. Amânarea negocierilor până în septembrie 1936 are, credem, altă explicaţie, legată de propunerea făcută de N. Krestinski lui Stalin la începutul lunii iulie 1936, privind atitudinea faţă de tratativele cu România. Moscova era convinsă, şi rapoartele lui M. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti, confirmă acest lucru, că ,,steaua lui N. Titulescu apune, la Bucureşti, fiind tot mai insistente discuţiile privind demiterea sa.’’ Corelate cu informaţia că la conducerea României s-ar afla un „guvern fascist” (este vorba de guvernul Goga, considerat de extremă dreaptă), care ar favoriza apropierea de Germania, demiterea lui N. Titulescu era privită de Uniunea Sovietică ca un început de reorientare a politicii externe româneşti. Din aceste considerente, diplomaţia sovietică a preferat să aştepte desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în România pentru a vedea dacă era sau nu oportună semnarea tratatului.

În legătură cu tratativele de la Montreux mai trebuie, însă, dezlegată o enigmă: de ce nu a anunţat N. Titulescu parafarea principiilor viitorului pact la Bucureşti? Acest lucru se desprinde tranşant din discuţiile avute ulterior la Geneva între noul ministru de Externe V. Antonescu şi M. Litvinov, când primul a dezmințit cunoașterea acordului de la Montreux. Tăcerea lui N. Titulescu va putea fi explicată, credem, prin prisma prevederilor pactului de asistenţă parafat de acesta la Montreux împreună cu M. Litvinov.

Punctul întâi al pactului nu avea vreo semnificaţie deosebită. În perioada la care ne referim, autoritatea instituţiei de la Geneva era într-un declin evident, iar referirea la Societatea Naţiunilor nu s-a făcut decât pentru a crea impresia continuităţii spiritului colectiv de securitate. Referinţa la sincronizarea cu acţiunile Franţei n-a fost acceptată de M. Litvinov, dar era necesară pentru România, care dorea garanţia acţiunii Franţei în cazul utilizării prevederilor pactului. Nu era o chestiune de principiu, astfel încât ambii au acceptat în cele din urmă punctul doi. Din punctul trei nu se poate reţine decât posibilitatea trecerii Nistrului de către armata sovietică pentru a înainta spre apus. Reciprocitatea era o formalitate acordată României conform cerinţelor unui tratat internaţional. Punctul patru era de natură să calmeze spiritele în România, care, după cum am văzut anterior, cu ocazia dezbaterilor din Parlament, avea legitima nelinişte că trupele sovietice, odată intrate pe teritoriul român, ar putea să nu mai plece.

În realitate, textul elaborat la Montreux, în spatele unor formulări juridice confuze, nu prevedea decât posibilitatea tranzitării teritoriului român de către armatele sovietice în caz de conflict. N. Titulescu a depăşit limita împuternicirilor atribuite la 14 iulie 1936, exprimată prin acordul principal de trecere a trupelor sovietice prin România. Din această cauză, a ezitat să anunţe regele şi guvernul despre pact, ştiind că Bucureştiul a fost întotdeauna categoric împotriva oricărei prezenţe a armatei sovietice pe teritoriile aflate sub suveranitatea sa. Firesc este atunci să ne întrebăm din ce raţionamente N. Titulescu a acceptat principiul tranzitării, cu atât mai mult cu cât, personal, se angajase să nu admită acest lucru? În niciun caz n-a făcut-o din sovietofilie, aşa cum a fost învinuit la Bucureşti. Acţiunea sa era perfect sincronizată cu cea a Franţei şi este puţin probabil că trecerea efectivă a armatei sovietice prin România era luată în serios de ministrul român de Externe, dacă avem în vedere atitudinea regelui şi guvernului. La fel ca şi Parisul, N. Titulescu dorea să convingă Germania că, în caz de conflict armat, va trebui să lupte pe două fronturi: împotriva Franţei şi a Marii Britanii, în apus, şi împotriva Uniunii Sovietice, prin România, în răsărit.

Intenţiile sale, însă nu s-au realizat. La 29 august 1936 avea loc o remaniere guvernamentală în România în urma căreia N. Titulescu pierdea portofoliul de ministru de Externe. 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.