Unele dintre femei au ajuns în Penitenciarul nr.16-Pruncul deja cu copii mici, altele au fost condamnate fiind însărcinate. Toate trăiesc aceeași dramă – sunt nevoite să-și educe odraslele într-un loc unde sunt reeducați cei care s-au certat cu legea.

Norii au acoperit soarele dis-de-dimineață, iar ziua era posomorâtă. Am ajuns în preajma pârnăii de la Pruncul când gerul încă pișca de vârful nasului. Zidurile înalte sunt presărate cu sârmă cu ghimpi de câțiva zeci de centimetri, de ai impresia că în spatele ei își ispășesc pedeapsa cei mai periculoși infractori.

Curtea blocului „Mama și copilul” din cadrul Penitenciarului nr. 16-Pruncul

La punctul de control ne-au verificat din cap până-n picioare, după care au urmat câteva minute prin „labirintul” închisorii. Printre ușile de fier, montate în pereții groși din piatră, am ajuns în preajma blocului unde-și ispășesc pedeapsa mamele și bebelușii lor. Ograda amintește de o grădiniță, cu scrânciob, cu loc special unde copiii se pot juca în nisip sau cu alte componente ale unui teren de joacă clasic. În fața ochilor îmi sare o girafă, câteva maimuțe, un cangur, un elefant și un urs panda. Sunt atât de bine pictate, încât ai impresia că vin spre tine din toate părțile. Mai sus de animale sunt desenate câteva lebede albe care zboară organizat spre soare, jonglând cu norii printre aripi. Privirea mea a urcat mai sus și s-a oprit în dreptul sârmei ghimpate, momentul în care mi-am amintit că sunt în penitenciar.

„Cineva m-a padstavlit”

Un gardian a alergat într-un suflet ca să deschidă ușa de la intrare a blocului. Acolo, la etajul doi, în cinci camere, nouă deținute își cresc copiii, iar una abia așteaptă să-l aducă pe lume. În prima celulă, care amintește mai degrabă de o cameră bine îngrijită dintr-un cămin studențesc, am întâlnit-o pe Dana, care-l alinta pe fiul Artemie cu o jucărie de pluș. În luna decembrie, curent, femeia va împlini un an și jumătate de când a ajuns după gratii. Zâmbește și nu își scapă copilul din vizor nici măcar pentru o secundă. Băiatul are un an și două luni, scâncește, se agită în leagăn și se cere în brațe. Maică-sa îl ridică grăbită. Îl pupă pe frunte. Se liniștește. Băiatul îi mângâie sânul, semn că vrea să mănânce. Ea îl roagă să mai aștepte până termină discuția cu „nenea” jurnalist.

Aflu că e născută la nord și că o perioadă a locuit cu familia în orașul Bălți. Din cauza că viața acolo era scumpă s-au mutat în satul de baștină al tatălui. După clasa a opta a mers la un liceu sportiv din Chișinău, unde a făcut judo, dar din cauza programului încărcat, nu a rezistat mai mult de un an și a revenit acasă. Mai târziu a fost admisă la Universitatea„ Alecu Russo”, la Pedagogia Preșcolară și Primară, dar nu a terminat studiile pentru că părinții ei au divorțat și n-au mai avut posibilitatea să-i achite contractul. A urmat o perioadă în care a lucrat în Rusia, împreună cu mama sa, dar a decis să se reîntoarcă în Moldova, unde a schimbat mai multe locuri de muncă. „Am încercat de toate. Sunt așa o fire de om că dacă mă plictisesc de ceva, caut activități mai interesante”, susține Dana. „Nu eram căsătorită, dar aveam un prieten. Medicii mi-au spus că nu voi putea avea copii, dar Dumnezeu mi l-a dat pe Tioma. Durerea mea sufletească e că l-am născut după ce am ajuns la închisoare”, mărturisește femeia.

Cărucioarele sunt oferite gratuit deținutelor care au copii

Ea recunoaște că nu-și imagina nici în cel mai rău vis că ar putea ajunge cândva după gratii. „Aveam niște cunoștințe care se ocupau cu prostituția peste hotare. Eu n-aveam idee ce fac ele acolo, dar nici nu mă interesa, fiecare își bate capul de viața ei. Să fi știut că pentru vorbele mele o să stau la pușcărie, credeți-mă că n-aveam să spun un cuvânt. Mereu am fost o fată responsabilă și nu am umblat într-aiurea. Cineva m-a padstavlit (n.red. înscenat) și într-un final m-am ales cu articolul 220 – proxenetism. O femeie m-a întrebat dacă pot să-i fac legătura cu persoane din străinătate să meargă și ea acolo la lucru. Eu ca proasta am acceptat și asta m-a costat libertatea”, povestește cu tristețe interlocutoarea mea.

„Mă rog să nu calce pe urmele lui maică-sa”

Judecata i-a dat opt ani cu executare, iar primele două săptămâni le-a petrecut în Penitenciarul nr. 13. Ulterior, fiind gravidă, a fost transferată la Penitenciarul nr. 16 Pruncul, în secția numită sugestiv „casa mamei”, unde-și ispășesc pedeapsa femeile gravide sau cele cu copii de până la trei ani. „Aici vin diferite organizații care ne instruiesc cum să avem grijă corect de micuții noștri. Condițiile sunt bune, dar nu e normal să crești un copil în închisoare. Mă doare sufletul când mă gândesc la asta. Rezist doar datorită lui, n-am nimic mai scump pe lumea asta. Când o să vină timpul să ne despartă, nici nu vreau să mă gândesc ce va fi cu mine. Vreau un viitor bun pentru el. Mă rog să nu calce pe urmele lui maică-sa. Când o să împlinească trei ani, o să-l ia mama mea. Ea o să-l crească și o să-l educe, iar pe mine o să mă transfere la Penitenciarul de la Rusca și o să-i duc dorul de acolo”, mărturisește femeia cu ochii în lacrimi.

Pe geamul camerei de joacă se observă zidul înalt și sârma ghimpată

Între timp în cameră s-a făcut o liniște totală. Artemie se uita bunghit la televizor, iar jucăria pe care tocmai o mozolea în mână, a pus-o într-o parte. „Uitați-vă la dânsul! Când aude că-i publicitate, uită de tot. Îi place la nebunie reclama. Îndată cum se termină, el își caută de treabă”, ne spune femeia, în timp ce boțul de om stătea neclintit și urmărea omuleții de pe ecran.

Chiar dacă sunt crescuți după gratii, copiii de aici au un program zilnic bine pus la punct și beneficiază de condiții decente. În bloc este o bucătărie, unde femeile gătesc mâncare atât pentru micuți, cât și pentru ele. Angajații penitenciarului au dat asigurări că mămicile pot ieși cu odraslele lor la plimbare prin curte. Cărucioarele sunt asigurate de către instituție. La primul etaj este cameră pentru joacă. Totodată, în fiecare celulă este baie, apă caldă și căldură.

„Am ajuns aici dintr-o prostie… din gelozie”

Am intrat în următoarea cameră unde se aflau alte două femei. Lângă paturi dormeau bebelușii lor. Unul zâmbea prin somn, probabil visa ceva amuzant, iar altul dădea agitat din piciorul stâng, se pare că-și imagina că aleargă. Mamele m-au asigurat că sugarii au un somn strâns și că vocile străine nu o să-i trezească.

Pe patul de la geam stă Mariana, o femeie smolită care este dintr-un sat din raionul Nisporeni. Acasă o așteaptă doi copii mici, o fetiță de cinci ani și un băiețel de patru ani. În leagănul de lângă ea visează frumos Petrică, cel de-al treilea copil, care s-a născut în penitenciar și are cinci luni. Prenumele i l-a dat în cinstea concubinului său, din cauza căruia, paradoxal, a ajuns la închisoare și care atunci când bea își permitea s-o lovească.

Mariana și Petrică

„Am ajuns aici dintr-o prostie… din gelozie. Ne-am sobirit (n.red. apucat) cu niște rude să facem șașlâc. Am luat niște pulpe, o bere și ne-am dus la noi acasă. La un moment dat a sunat telefonul iubitului, iar eu l-am întrebat: cine te sună? El mi-a zis: să nu te intereseze! Eu cum tăiam carne, l-am înfipt cu cuțitul în abdomen. Peste ceva timp am sunat la polițistul de sector și la ambulanță. La el nu era nimic grav și nici măcar nu a scris plângere împotriva mea, dar până la urmă, judecata a stabilit că a fost violență în familie și m-am ales cu o pedeapsă de cinci ani. Nici măcar nu au ținut cont că am acasă doi copii mici și cu al treilea eram însărcinată”, comunică dezamăgită interlocutoarea mea, care și-a ispășit deja opt luni din sentință.

„Ei sunt mici, nu înțeleg, dar noi știm că așa o viață nu-i normală”

Viața în penitenciar, spune ea, e plictisitoare. „Ne trezim, hrănim copiii, îi culcăm, facem curat prin cameră și iar la somn. Nu-i bine ca un copil să crească într-o atmosferă ca asta, dar așa ne este soarta, n-avem ce face. Când vrem să ieșim cu cei mici la plimbare ne dau voie, nu-s probleme. De mâncare este. Marțea și joia ne dau câte doi litri de lapte, iar odată pe săptămână primim și câte o jumătate de găină și alte produse. Gătim ca acasă. Copiii încă sunt mici și nu înțeleg, dar noi știm că așa o viață nu-i normală. Nici nu vreau să mă gândesc ce o să fie cu mine când o să trebuiască să mă despart de el. Trăim mai mult cu ziua de azi. Știu că și ceilalți doi de acasă suferă pentru că sunt fără mamă”.

Mariana spune că prima perioadă nu le-a spus copiilor că este la închisoare, dar după câteva întrevederi, băiatul cel mic a rugat-o să nu-l mai mintă că e la spital cu Petrică, pentru că el și-a dat seama că ea se află la pușcărie. „Când l-am auzit, tocmai mi-au dat lacrimile. Fata, că e cu un an mai mare nu mi-a spus așa ceva, dar el…”, gândul femeii i l-a întrerupt bebelușul care tocmai se trezise și își freca ochii.

Trei copii întreabă pe bunica: „Unde-i mama?”

Tot în aceeași cameră stă o altă mămică, împreună cu fetița ei, Sonia, care are patru luni. Femeia este dintr-un sat din raionul Râșcani și a solicitat să-i protejăm numele, de aceea o să-i zicem Ana. În timp ce odrasla ei mozolea biberonul în gură și își împlinea somnul, am aflat că dânsa s-a căsătorit imediat după ce a absolvit nouă clase, iar acum, mai are acasă încă trei copii care zilnic întreabă pe bunică-sa „unde-i mama?”. „În 2007, soțul meu a început să trimită fete din Moldova în Turcia. Eu nu știam despre acest lucru până nu am asistat la o discuție cu o domnișoară. Între timp a aflat poliția cu ce se ocupa el și au început procesele de judecată. În perioada ceea noi am divorțat, iar el a fugit în Rusia. Până la urmă m-au învinuit pe mine de proxenetism și mi-au dat o pedeapsă de zece ani cu executare. În decembrie, anul trecut, m-au luat direct din sala de judecată și au lăsat copiii fără mamă”, își amintește femeia și începe să plângă.

Una dintre mămicile deținute își alintă bebelușul

Pe tatăl fetiței, pe care a născut-o acum patru luni, l-a întâlnit înainte de a ajunge după gratii. Când a fost închisă, ea era deja însărcinată în câteva luni. „Foarte tare îmi doresc să merg acasă, să stau lângă copii, să-i văd cum cresc, să-i ajut cu școala, să-i educ și să le ofer dragostea de mamă, de care au mare nevoie. Acum concubinul îi mai ajută, lucrează în străinătate și le trimite bani, dar tatăl lor are acolo o altă familie. Dacă aș fi știut că voi ajunge în așa situație, n-aș fi trăit cu el. Au fost multe probleme, bătăi. Trebuia să-l lepăd, să-mi caut de viață și să am grijă de copilași”, concluzionează interlocutoarea mea.

Principala nedumerire a Anei este faptul că a fost condamnată la zece ani de închisoare chiar dacă până acum nu a avut probleme cu legea. Speră să fie eliberată condiționat măcar de dragul copiilor. Bucuria ei e că micuța Sonia, doarme și mănâncă bine, mereu zâmbește și este foarte activă. De fiecare dată, însă, când o ia în brațe și se apropie de geam, gratiile nu-i permit să uite unde se află și în ce condiții își crește copilul, iar asta o macină din interior.

„Gratiile n-ar trebui să facă parte din viața unui copil”

În cea de-a treia cameră, o altă femeie încearcă să-și veselească micuțul prin gesturi amuzante, iar el îi urmărește fiecare mișcare cu ochii albaștri larg deschiși. Aflu că e Veronica, așa a preferat femeia s-o numim, și fiul său Bogdan, de 11 luni. Femeia a ajuns la închisoare pentru escrocherie și a fost condamnată la cinci ani și jumătate privațiune de libertate. Primele șase luni le-a petrecut la Penitenciarul nr. 13, iar la Pruncul se află deja de zece luni. „Când m-au reținut, copilul avea o lună și nouă zile. Acasă am un băiat mai mare care acum stă cu buneii și cu soțul. Aici condițiile pentru un micuț sunt bune și nu se compară cu alte locuri de acest fel. Totuși, un asemenea anturaj, sârma ghimpată sau gratiile nu ar trebui să facă parte din viața unui copil”, susține Veronica.

În timp ce povestea cum s-a pomenit la închisoare, femeia a scos un album foto din dulap și am început să analizăm împreună cât de mult seamănă ăla mic cu fratele său mai mare și cu taică-său. „Fiul cel mai mare nu știe unde sunt. Soțul îi spune că sunt la spital cu bebelușul. El a crescut mereu printre polițiști, pentru că tatăl lui e polițist. Știe foarte bine ce înseamnă închisoare și ce fel de persoane ajung acolo, de aceea nu-i spunem. Dacă ar veni la întrevederi aici, ar înțelege din prima unde se află și ar fi o traumă pentru el. Vorbesc cu dânsul la telefon, iar când văd că adresează multe întrebări, sunt nevoită să închid. Poate cândva o să trebuiască să răspund în fața lui pentru asta, dar o fac doar pentru el. Dorul mă macină, vreau să-l văd, dar nu în asemenea circumstanțe”, mărturisește cu tristețe femeia.

Veronica (prenume modificat) și Bogdan

Ea speră că va ieși din penitenciar cu copilul în brațe și nu va fi nevoie să-i despartă. Mă asigură că moralul ei nu este la pământ și că îi va fi ușor să se reintegreze în societate. Totodată, zice că le spune tuturor deținutelor că dacă „Dumnezeu a dorit să ajungem în acest loc, înseamnă că ne-a protejat de ceva mai grav”.

Copiii, care cresc în închisoare și împlinesc vârsta de trei ani, sunt dați în grija familiei sau a rudelor, iar mamele lor sunt transferate în Penitenciarul nr. 7 de la Rusca. Cei care nu au rude apte să-i îngrijească, ajung la orfelinat.

Conform datelor oficiale, oferite de DIP, în prezent la Spitalul Penitenciar de la Pruncul își ispășesc pedeapsa 285 de persoane, dintre care 32 sunt femei. Cele zece care au copii sau sunt însărcinate beneficiază de serviciile unui medic 24 din 24 de ore. În această închisoare ajung deținuții care au nevoie de tratament, iar după ce se tratează sunt transferați.