Blândeţea lui Hristos

Începând de la lupta împotriva icoanelor, continuând cu atacurile împotriva slujitorilor altarului şi culminând cu acuza adusă Bisericii Ortodoxe precum că tradiţionalismul ei se opune unei bune integrări în UE. Când unii preoţi par prea aspri, credincioşii îşi amintesc brusc de blândeţea lui Hristos.

Mă întreb dacă noi ne raportăm corect la blândeţea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiilor bisericii li se aruncă deseori în faţă lipsa acestei virtuţi. De aceea am considerat de cuviinţă să ne aplecăm puţin asupra acestei teme şi nu într-un discurs actual – ci ca să menţinem tradiţionalismul Bisericii noastre într-un context evanghelic ce nu poate fi contestat de nimeni.

Hristos Însuşi ne atrage atenţia: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11;29). Încă de la acest cuvânt este cazul să ne întrebăm dacă adaosul cu inima este pur stilistic sau spune ceva mai mult. Dacă e să opunem inimii ceva, în mod firesc opunem mintea. Oare blândeţea şi smerenia nu trebuie să se manifeste şi la nivelul minţii?

Părintele Nicolae Steinhard insistă în Jurnalul fericirii că un creştin nu trebuie să fie prost sau să se lase călcat în picioare. Dacă punem în balanţă cuvântul lui Iisus Hristos cu cel al lui Steinhardt, aproape că par contradictorii. Mai ales că nimeni nu pierde ocazia de a aminti creştinilor că în predica de pe munte Hristos spune că celui care ne dă o palmă să-i întoarcem şi celălalt obraz (Matei 5;39), cu toate că e un mod trunchiat de a privi adevărul Evangheliei. Nu cred că este cazul să uităm că Hristos, fiind lovit peste faţă înaintea Sinedriului, exclamă: „Dacă am greşit dovedeşte, dacă nu, de ce mă baţi?” (Ioan 18;23).

În predica de pe munte, Hristos mută accentul de pe faptă pe gând. Dacă ne amintim că Sfântul Apostol Pavel ne compară cu atleţii, atunci putem înţelege că poruncile sunt, de fapt, regulile antrenamentului pentru dobândirea premiului, care nu este altul decât viaţa veşnică. Pentru că nici un atlet nu poate ajunge pe podium fără a munci din greu. Performanţele sportive cer mult efort şi multe privaţiuni.

Şi atunci, în acest context, întoarcerea celuilalt obraz nu înseamnă lepădarea oricărei demnităţi umane, ci uciderea răutăţii în inima noastră. Nepedepsirea răului este o izbândă asupra lui şi o schimbare în logica omului căzut. Pe când întrebarea justificată a Mântuitorului „dacă nu, de ce mă baţi?” este tocmai afirmarea acelei demnităţi de care vorbea Steinhardt.

Aş vrea să mai amintesc câteva momente din viaţa pământească a lui Iisus Hristos, înainte de a ne raporta la El, aşa cum ne încurajează diferite tablouri pioase cu tematică creştină, prin care ne-am învăţat să căutăm blândeţea Lui într-o pereche de ochi albaştri, deosebit de blândă şi sfioasă. Şi mă refer acum la cuvântările ţinute împotriva fariseilor şi a cărturarilor (Matei 23). Ne vine greu să asociem privirea angelică de care vorbeam mai sus cu expresiile „pui de năpârci”, „călăuze oarbe”, „nebuni şi orbi”, „făţarnici” şi „şerpi”. La fel de greu este să ne imaginăm pioşenia din aceste tablouri prezentă în momentul în care Hristos răstoarnă mesele celor din templu, acuzându-i că au transformat casa Tatălui Său în peşteră de tâlhari (Marcu 11,15-18). Aceste episoade ne duc mai degrabă cu mintea la icoana Pantocrator, prin care Hristos domină în biserica noastră.

Astfel, blândeţea lui Hristos, cea care ne este dată ca pildă, este într-adevăr una a inimii, capabilă să ierte, capabilă să întoarcă şi celălalt obraz prin faptul că ne acordă mereu o nouă şansă. Deşi nu suntem vrednici şi sfârşim mereu prin a-i înşela încrederea, cerându-i prin neputinţa noastră să îşi întoarcă încă o dată obrazul spre noi. Însă nu este vorba de o lepădare a raţiunii şi a demnităţii, ci pe lângă blândeţea inimii ni se dă spre pildă şi limpezimea minţii, judecarea dreaptă a faptelor şi păstrarea demnităţii oamenilor ca purtători ai chipului lui Dumnezeu, care este atât de evidentă în episoadele evocate mai sus şi care dă dreptul oricărui creştin să spună, rămânând în blândeţea lui Hristos: „N-ai avea nicio putere asupra Mea (/mea), dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de sus”. (Ioan 19;11).