Vorbim despre satul Boldurești, raionul Nisporeni, un sat, care, aparent, nu te cucerește cu nimic și, totuși, are ceva ieșit din comun, și anume, oamenii…
 
Cu mai puțin de 3000 de locuitori, satul Boldurești surprinde prin contraste. Și asta pentru că în timp ce impunătoarea statuie a lui Kotovski îți sare în față, în spatele lui stă agățat drapelul Uniunii Europene; deși pe fațada Casei de cultură mai rezistă inscripțiile în chirilică, alături se înalță Centrul de Sănătate Boldurești, un centru modern, construit din banii Băncii Mondiale. Oleg Musteaţă, directorul Centrului de Sănătate, spune că, deși centrul este modern, acesta nu corespunde cerinţelor, întrucât proiectul nu a fost făcut ca lumea. „Nu e de ajuns spaţiu. Înainte, peste drum, era un centru de sănătate mai bun”, spune directorul. Totuși, centrul oferă servicii medicale pentru aproape 6200 de oameni din patru localități, inclusiv din s. Boldurești.

Satul care unește oameni diferiți

Izvorul din centrul satului nu este doar o sursă de apă potabilă pentru săteni, ci și un punct de întâlnire pentru localnici, unde aceștia mișună cu sau fără treburi. În timp ce Ion Bereoi își vinde harbujii proaspăt culeși direct din căruță, plângându-se că nu prea merg vânzările, Sașca, un băiețel de doar 12 ani, împreună cu surioara Alina, ia apă de la izvor. Întrebat de ce e singur după apă, el spune că părinţii sunt plecaţi la Moscova. „Vor veni peste un an acasă, iar noi stăm cu sora mai mare”, mărturisește fără rezerve Sașca.

Nu departe de izvor se află una din cele două brutării ale satului Boldurești, care aduce pâinea în casa oamenilor din câteva sate. Valentina Baleica, de 27 ani, una dintre angajatele brutăriei, spune că se bucură că are un loc de muncă și că primește un salariu bun pentru viața de la sat. „Trei ani de zile am stat acasă, dar acum am un venit lunar, stabil. Și mă bucur, pentru că soțul meu nu mai lucrează în Sankt-Petersburg, căci nu mai găsește de lucru acolo”, susține femeia.

Totodată, tânăra e încântată de Boldurești, sat mare, spune ea, cu oameni primitori și buni la suflet. „Faţă de satul unde am copilărit, din raionul Ungheni, aici este viață, are şcoală și grădiniţă, iar copiii mei vor merge fără probleme, sunt multe mori, spital de câţiva ani, ba chiar există și un muzeu al satului”, afirmă Valentina Baleica.

La câțiva metri de brutărie, ne întâlnim cu cele două poştăriţe ale satului Boldurești. Sub greutatea facturilor, pe care trebuie să le ducă de la casă la casă, femeile reușesc totuși să schițeze un zâmbet și să spună că decât să stea acasă, mai bine câștigă un bănuț. „Sunt poştăriţă de 12 ani, ne plătesc puţin pentru munca pe care o depunem, dar ce să facem?”, se întreabă Ecaterina Dicuseară.
Valentina Enache, cea de-a doua poștăriță, este vădit nemulțumită de viața de la țară și asta pentru că tinerii nu au de lucru în sat, se duc la Chişinău şi lucrează în construcţii, unde sunt amăgiți de bani, așa cum e cazul fiului ei.

Femeile mai adaugă că s-au gândit de multe ori să plece la muncă peste hotare, dar nu au putut lăsa casele de izbeliște. „Nu am putut să plec nicăieri. Casa are nevoie de stăpân și trebuie îngrijită aşa cum te îngrijeşti pe tine”, mai spune Ecaterina.

Mândre de satul lor, poștărițele ne-au sugerat să vizităm neapărat muzeul satului, care a fost înființat de familia Popa. „Toate materialele le-am adunat din sat sau din localitățile din jur. Împreună cu soțul meu, le-am adunat timp de 13 ani. Mai am şi multe lucruri acasă, dar e puțin spațiu pentru toate”, spune Teodora Popa, în prezent bibliotecară în sat.

Filmul „Floarea albastră” a fost filmat în Boldurești

Piesa de rezistență a muzeului s. Boldurești este copia unui document ce datează din 1426. De asemenea, Teodora Popa ne povestește despre personalitățile mari, care s-au născut în Boldurești, și anume, Maria Ciocanu, Rodica Calistru, Mariana Bulicanu, cântăreaţă la Teatrul de Operă şi Balet, Valeriu Bulicanu, care a căzut în Războiul din Transnistria, dar și regizorul Ștefan Bulicanu. „Regizorul a filmat peliculele moldovenești „Floare albastră”, „Sârme de telegraf”, „Ultimul rol” la noi în sat”, spune încântată bibliotecara și fondatoarea muzeului.

Elena Vrabie, secretarul consiliului local din cadrul primăriei, confirmă că marea avuție a satului sunt oamenii, care se îndeletnicesc cu diverse meșteșuguri. „Mulţi oameni din sat practică albinăritul, chiar avem şi Asociaţia Apicultorilor, tinerii rămași în sat iau credite preferenţiale și fac agricultură. Alţi tineri au o livadă de pruni și vor să o pună pe picioare. Se deschid gospodării ţărăneşti. Lumea pleacă peste hotare, dar tot aici revine şi construiesc case. Poate statul se va uita altfel la oameni, deoarece dezvoltarea afacerilor, dar și a satului depinde de cum îi susţine statul”, spune Elena Vrabie, plină de speranță.

Nu am rezistat să nu vizităm gospodăria unui apicultor, și anume, a fondatorului Asociației apicultorilor „Albinuța – Boldurești”, Vasile Leucă. Fost profesor de educație tehnologică, Vasile Leucă face apicultură „din burta mamei”, susține el, având un stup încă din anii `30, transmis din generație în generație. Pe lângă aceasta, familia Leucă se ocupă cu agricultura, face vin, țuică, conserve și câte și mai câte. „Dacă s-ar întoarce comuniștii, m-ar deporta imediat în Siberia”, spune în glumă apicultorul. Și asta nu pentru că e bogat, ci pentru că de tot ce are nevoie are pe lângă casă. Totuși, îi pare rău că nu-și poate vinde mierea. „Certificarea mierii, fie că ai o tonă sau câteva kilograme, costă foarte mult. Nu avem piaţă de desfacere şi cu intermediarii care sunt, mai bine o consumăm noi şi o dăruim celor dragi. Vorba aia: un prost zvârle un bolovan în baltă şi o sută nu-l pot scoate”, zice Vasile.

Mai mult, familia Leucă e de părere că viaţa satului e degradată și asta pentru că foarte multe femei au plecat peste hotare, iar bărbații și copiii au rămas de izbeliște. „Mă duc eu în centru și văd nişte bărbați sănătoși, de vreo 50 de ani, și-i întreb: „Ce faceți? De ce nu lucrați? La care ei îmi spun: „Aşteptăm „pensia” din Italia”. Şi cum primesc banii se duc în baruri şi îi cheltuiesc pe votcă şi bere”. Iată ce viață avem noi”, afirmă Vasile.

Iașiul e mai aproape de Boldurești

Bărbatul mai spune că tinerii din sat nu au nicio specialitate, trăiesc cu banii părinților ce lucrează peste hotare și nici nu respectă pe cei mai în vârstă, mai ales profesorii. De altfel, când își aduce aminte de pensia lui, după ce a lucrat o viață în calitate de profesor, se întristează. „M-am dezis de pensia noastră, pentru că sunt cetăţean român. Ce să fac, dacă pensia noastră nu-ți permite să te bucuri de bătrânețe, dar te obligă să muncești pământurile?”, mărturisește bărbatul. Totodată, apicultorul spune că atât din cauza prețurilor mari de la noi, dar și a distanței, mai degrabă își face cumpărăturile la Iaşi decât la Chişinău. „E de două ori mai ieftin la frații români”, zice zâmbind apicultorul Vasile.

Mai mult, unii săteni își aduc aminte cu nostalgie că, pe timpuri, prin sat trecea un drum principal comercial, care unea Iașiul cu Constantinopolul. „Nu în zadar dealului de colo îi spunea Dealul Ieşilor”, ne spune arătând spre Vest Vasile Leucă.

Boldurești, potrivit sătenilor, vine de la numele boierului Boldur, care a luptat alături de Ștefan cel Mare.

Dosarul s. Boldurești:

Distanța directă până în or. Nisporeni – 14 km
Distanța directă până în or. Chişinău – 90 km
Primarul satului: Vasile Miron