Teoretic, traducerea cuvânt cu cuvânt a acestei celebre fraze dintr-un cântec semnat Serge Gainsbourg ar fi „te iubesc, nici eu”. Sensul real trece dincolo de primul nivel de subtilităţi şi de ostilităţi, şi ar desemna relaţia dulce-amară care însoţeşte de regulă un posibil cuplu în primii săi ani de formare: clar de lună, stele, flori, plimbări la şosea şi promisiuni, promisiuni… Problema în cazul acestui cuplu aparent potrivit, Bucureşti-Paris, Franţa-România, dincolo de faptul că au doar o singură trăsătură de caracter în comun – francofonia, derivă a latinităţii – este că Bucureştiul adorrrrrrrrră Parisul de dinainte de 1848 („ai noştri tineri la Paris învaţă!”), iar Parisul se tot lasă aşteptat, asemeni unei mironosiţe care tot caută defecte iubitului potenţial.
România nu este niciodată suficient de merituoasă, de curată, de necoruptă, de integră, de ce vreţi dvs., pentru a fi pe plac exigentului Paris: franceza nu e suficient învăţată, dovezile de iubire nu sunt sincere, romii sunt prea mulţi, românii sunt toţi cerşetori etc. Practic, pentru francezi, majoritatea vreau să zic, românii nu reuşesc nicicum să fie la înălţime. În ciuda eforturilor făcute atât în ţară – de unde dovezile de iubire nu încetează să vină (alianţe, parteneriate strategice încheiate cu preşedintele Sarkozy, o multitudine de Alianţe Franceze, de parteneriate comerciale etc.) -, cât şi în diaspora (unde puţinii români, care reuşesc să convingă că nu toţi românii sunt ţigani, se zbat în permanenţă pentru a schimba imaginea ţării lor). Nimic de făcut.
Ajunşi în această situaţie ridicolă – cât timp poţi iubi pe cineva fără să primeşti nimic în retur? – ne trezim nu numai că evenimentele din vara trecută (expulzarea masivă a romilor din Franţa) ne lasă oarecum de gheaţă (pentru că, spre deosebire de Bruxelles, Bucureştiul, înamorat de Paris, acceptă orice umilire), ci şi că nu credem atunci când francezii ne ameninţă cu blocarea intrării în spaţiul Schengen. Orice s-ar scrie acum, am fost preveniţi. Pe bună dreptate, aş zice, căci, privită de departe, România seamănă în continuare cu o mamă care se zbate de prea mult timp în durerile facerii. Prea puţine lucruri au evoluat, prea puţine lucruri s-au schimbat, corupţia este tot acolo – însă, bineînţeles, sunt lucruri mult mai importante de reglat între timp. De exemplu, cum să ne muşcăm reciproc… etc.
Pe scurt, când ministrul român de Externe, Teodor Baconschi, face ceea ce şi francezii au făcut la timpul lor – şi anume, sugerează că ar putea bloca aderarea Croaţiei la UE -, remarca sa nu numai că trece greu la stomacul celor de la Bruxelles, dar nu trece aproape deloc în România… Ca anecdotă, la Paris nimeni nu s-a simţit supărat când francezii i-au ameninţat pe români, şi nici la Bruxelles, de fapt; altfel, este cu totul altceva când prinţul face o boacănă decât atunci când boacăna este făcută de unul dintre mareşali. De regulă, mareşalul este trimis la ghilotină. Prinţului i se trece cu vederea…
Nimic de spus mai mult decât, poate, o remarcă a scriitorului Orhan Pamuk, în „The Guardian”: „…de-a lungul secolului trecut, mai multe generaţii din elita turcească au luat Franţa ca model, bazându-se pe conceptele acesteia despre laicitate şi progresele ei în educaţie, literatură, artă… Deci, să vezi că Franţa a devenit în ultimii cinci ani ţara cea mai puternic opusă ideii intrării Turciei în Europa a fost foarte dezamăgitor şi dureros…”.
Iulia Badea Guéritée este o jurnalistă franceză născută în 1972 în România. Este responsabilă a versiunii româneşti a site-ului presseurop.eu şi se ocupă de rubricile România şi Moldova pentru revista Courrier International. Având o licenţă în literatura franceză a sec. XX şi una în Drept, lucrează la Paris din anul 2000, colaborând cu mai multe titluri din presa francofonă şi românofonă. Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, este deţinătoarea Premiului Louise Weiss, 2006, pentru cel mai bun jurnalist european.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
