Bunica mea

Nu-i bai, că și acum sunt scris așa în adeverința de naștere, pe care mi-au eliberat-o după independență. Doar că „moldoveanul” de acum nu-i tot una cu „homo moldovanus” sovietic de atunci. Acum pot alege între a fi „moldovean și român”, „moldovean și atât” sau „român și punctum”. Atunci puteam fi numai „homo moldovanus”, adică cineva care-i distinct de a fi român, împotriva a tot ce este românesc și ceva care ținea de alți „homo sovieticus”.

„homo moldovanus”, ideal în varianta sovietică, era individ cu două feţe. Pe de o parte el trebuia să fie un „om simplu sovietic”, care era atomizat („este ca toţi ceilalţi”), deindividualizat, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerinţe (reduse la necesităţile „raţionale” de supravieţuire), făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi uşor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere). Dar, în acelaşi timp, „homo moldovanus” trebuia să fie de preferinţă un antiromân sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român, puţin educat, vorbitor de limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică. Ca să pară mai credibil, „homo moldovanus” își lua soție rusoaică și își dădea copiii la grădinițe și școli în care se vorbea în rusă. Dar cel mai important, că el era mândru de mărețul imperiu în care trăia, iar sentimentul de a fi parte a unei supraputeri şi cunoaşterea unui standard de viaţă relativ bun, în contrast cu cel pe care România l-a avut în epoca comunistă, a creat un mit al superiorităţii lui „homo moldovanus” faţă de români în perioada Uniunii Sovietice, un mit menit să sublinieze distinctivitatea acestuia.

Puteam să fiu și eu „homo moldovanus”. Alături de alții ca mine, proiectați și cultivați de autoritățile sovietice în școli și universități, sate și orașe, sovhozuri și colhozuri, uzine și fabrici, într-un cuvânt peste tot. Doar că n-am ajuns așa. Pentru că dincolo de ce ni se spunea la școală și la televizor, dincolo de ce scriau manualele de istorie, am avut-o pe bunica mea de pe linia mamei, Maria Rudico, lângă care am crescut cea mai mare parte a copilăriei mele.

Născută în anul 1926, în România reîntregită, ea a păstrat cu multă căldură amintirea celor paisprezece ani de administraţie românească, când străbunelul Ion avea mult pământ cu vie, „oloiniţă” şi crâşmă, iar familia sa numeroasă din zece copii ducea un trai decent şi cu „…frică de Dumnezeu”. Stând nopţile în „glugile de popuşoi” cu ea, atunci când veneau toamnele, ascultam istoriile despre şezătorile care se făceau în sat, despre horele la care veneau „răgăţănii” de peste Prut la fetele din sat şi la cele din satul Prisăcani, de peste Prut, la care se duceau flăcăii noştri. S-a măritat la paisprezece ani, la începutul anului 1940, iar rochia de mireasă şi-a luat-o de la Iaşi, unde a mers cu străbunelul cu carul cu boi.

Acești ani au fost „epoca de aur” a vieţii sale, pentru că ceea ce a urmat a fost o tragedie personală transformată într-o tragedie colectivă a basarabenilor: războiul care i-a luat soţul şi doi fraţi, Vasile şi Ghiţă, amintirea „ovreilor” înecaţi lângă sat în Prut, devastarea casei de către soldaţii sovietici, care i-au „…tăiat scroafa şi au spart butoaiele cu vin în ogradă”, a doua căsătorie cu bunelul Mihail, „curăţirea podurilor şi postavka”, foametea din 1946-1947, când oamenii mâncau „troscot” şi se „umflau ca broscoii” şi deportările care într-o noapte au rărit satul, inclusiv de rudele apropiate ale bunelului Mihail.

Restul vieţii a lucrat dereticătoare în şcoala din sat, fără a mai învăţa alfabetul chirilic, redusă intelectual la cele patru clase româneşti, cărora le purta amintire vie, dar plină de înţelepciunea vieţii şi de credinţa în Dumnezeu, care i-au dat puteri să rămână în viaţă până în acest moment.

Îmi părea întotdeauna că bunica mea este veșnică, atinsă de eternitate, că n-avea să moară niciodată. Mă trimitea cu bobocii la păscut pe lângă graniță, de unde între timp trebuia să culeg pungi de flori de romaniță. Ceaiul de romaniță mi-l dădea a doua zi cu mine și-l beau de atunci întotdeauna, pentru că dincolo de faptul „că-i cu folos”, cum zicea ea, îmi amintește de copilărie, bunica și casa de pe vale, de lângă Prut. Exact ca la Proust, în căutarea timpului pierdut, când amintirea madeleinei îl proiecta în amintirile copilăriei și a locurilor de altădată, ceaiul de romaniță reprezintă simbolul unei copilării paralele cu cea a pionieriei și comsomolului sovietic.

Nu știu dacă credeam în prostiile astea sovietice, le făceam mecanic, ca toată lumea, pe unde mai entuziasmat, pe unde mai lehamete. Dar știam că dincolo de aceste porcării este lumea pe care mi-a cultivat-o bunica. Știam că nemții nu erau așa răi oameni, cum ne spunea la școală, unde „ocupanții germani” erau prezentați cei mai hidoși și mai sălbatici sau în filme unde erau prezentați ca niște bestii. Doi ofițeri germani au trăit în casa ei, comportându-se onorabil, cumpărând ouă și lapte, luând cu împrumut lucruri pe care le întorceau cu exactitate și prezicându-i orgia ce va veni odată cu revenirea „eliberatorilor”. Unul din ei chiar a curtat-o, că era femeie frumoasă, așa cum a fost toată viața, nenea Mihai luând-o după război cu tot cu copilul din prima căsătorie. Râdeam de multe ori în familie ce-ar fi fost dacă se ducea cu el și ne nășteam prin Hamburg sau Munchen.

Mai știam de la bunica că este Dumnezeu, cu care a trăit toată viața fără să clintească, că acest Dumnezeu are mare forță, poate face minuni, mai ales când te rogi înainte de somn. Știu o rugăciune simplă învățată de la ea, pe care și acum o mai spun înainte să dorm, pentru că îmi dă o senzație de bine și ușurare. Multă ironie a mai îndurat bunica din partea noastră pentru acest Dumnezeu, despre care fiul ei Andrei spunea că nu există, pentru că „oameni au zburat în cosmos și nu l-au găsit acolo”. Clătina din cap și pleca fără să zică nimic, pentru că știa ceva mai mult decât era să vedem noi mai târziu, când ne-am întors cu fața spre dânsul.

Uniunea Sovietică a dispărut cu toate nebuniile sale, și ce ne-a rămas a fost limba română și grafia latină pe care a știut-o toată viața bunica, frica și credința în Dumnezeu, pe care toată viața le-a păstrat în suflet și care au fost mai puternice ca toate aberațiile ideologice. Dar dincolo de astea, a dus cu sine memoria unor timpuri care ne-au permis să rămânem ceea ce suntem, ancorați în latinitate și românism, de la care derivă adevărata noastră identitate. Bunica mea Mărioara a fost la fel ca miile de bunici din Basarabia, care au știut să ne conserveze nouă nealterate memoriile istorice și colective legate de timpurile anterioare Imperiului sovietic, să ne dea o alternativă în timpurile grele ale „adevărului unic”, să ne ofere o lume imaginară în care să putem trăi fără a ne pierde senzația de a fi oameni.

Bunica mea a murit zilele astea, iar odată cu ea a murit și eternitatea. Mi-au rămas de la ea doar ceaiul de mușețel, limba română și grafia latină, Iașul pe care îl am în față atunci când urc pe dealurile Costulenilor și Dumnezeu, care a ajutat-o să treacă prin toate greutățile unor timpuri apocaliptice și să moară cu demnitate și seninătate, sfidând temporalitatea și oferindu-ne tuturor din familie un exemplu de viață la care să ne raportăm.